Ne caracterizează vorbele în doi peri. Poate că în felul acesta reușim, pe termen scurt, să dăm senzația că știm mai multe decât spunem, că putem fi ironici chiar și atunci când nu e cazul, că deținem adevăruri fundamentale la degetul mic de la piciorul stâng. Iluzii pe care le întreținem permanent, cu acea putere neverosimilă a naufragiatului pregătit și obligat să repete la nesfârșit „mâine voi vedea pământul, deci nu e dracul chiar așa de negru”. Cu rechinii la doar câțiva metri distanță și cu orizontul la o aruncătură de băț care nu poate fi parcursă doar cu speranța pe post de vâslă, cel aflat în voia valurilor indiferente își conștientizează neputința, însă are și capacitatea teribilă de a ironiza viitoarea furtună. Ieri idolatriza valurile care-i legănau iahtul, azi înjură aceleași valuri care și-au permis să-i trimită la fund starea de grație.

Scriem povestea propriilor vieți pe nisipuri mișcătoare. De regulă, pentru ca eforturile să fie susținute și zadarnice, ștergem mâine ceea ce am scris azi. Dăm cu markerul peste pasajele care ni se par cele mai interesante, apucăm guma și o frecăm de hârtie dacă presupunem că propozițiile nu transmit posterității exact ceea ce credem noi că ar trebui transmis. Plăcerea lui „delete” – informatizați corespunzător fiind de la o vreme – devine orgasmică. Din nefericire, fiindcă softul universal nu a prevăzut și așa ceva, nu ne putem da chiar nouă „delete” atunci când considerăm că am putea lua totul de la zero pentru a construi alte castele de nisip sau alte castele din cărți de joc la întretăierea marilor eșecuri.

Nu ne plac viețile celorlalți. Și, în nouăzeci și nouă la sută din cazuri, nici nu încercăm să le înțelegem. Fiecare dintre noi are ași în mânecă, are șapte inimi în „pieptul de aramă”, are avantajul de a fi fost mângâiat pe creștet de ursitoare 90-60-90, temperamentale, binevoitoare și, mai ales, providențiale. Fiecare dintre noi are ceva de spus. Ceea ce, într-o interacțiune absolut normală, poate fi chiar interesant și constructiv. Numai că fiecare vorbește fără a-l auzi și pe celălalt. Suntem cei care uită să întrebe ce mai faci?, însă de-abia așteaptă să povestească altcuiva ultimele secvențe ale vieții personale. Lipsa auditoriului ne deprimă. Un auditoriu care solicită explicații ne enervează.

O să ajungem să-i invidiem pe melci. Casa în spate, o lentoare existențială pe care nici căderile de bursă nu o pot tulbura vreodată, binecuvântarea umedă a unor ploi de vară pentru care încălzirea globală nu prezintă (încă) vreun pericol. Atunci când se întâlnesc doi melci nu sunt aruncate priviri pe sub sprâncene, nu macină niciunul cuvinte ipocrite între buze la gândul că „prietenul” își mai ridică două-trei camere, sapă o piscină în curte sau și-a tras melcuță-decorativă.

Da, au și melcii viața lor. Atât de simplă încât nici nu o luăm în seamă. Le lipsesc cuvintele în doi peri, ușa metalică, coada de la bancomat, capra vecinului și, bineînțeles, discuțiile în care fiecare parte rămâne numai cu propria părere.

♣ Cristian Lisandru