Cristian Lisandru – „Pelerin pe linia destinului” (poeme)


 

Încă mai trăim în versuri.
Din fericire.
Poate tocmai de aceea mângâiem fiecare poem, la lumina lunii, apoi ne întrebăm – privindu-ne în ochi – cum poate încăpea atâta dragoste în doar câteva cuvinte îmbrățișate.
Încă mai trăim în versuri.
Și suntem fericiți.


Volumul conține poeme scrise în perioada noiembrie 2013 – mai 2014 și poate fi achiziționat urmând acest link – Lulu.com

Cristian Lisandru – „De-a viața, de-a moartea” (proză)


La intersecția lumilor paralele există personaje care nu mai știu pe ce drum să o pornească… Și atunci, măcar pentru o vreme, îmbrățișându-se printre amintiri și speranțe, se odihnesc între două coperte.

… dacă ai timp aruncă o privire, măcar una, peste umăr, încearcă să îţi păstrezi calmul şi nu te speria atunci când vei vedea, la rândul tău, că eşti privit de ochi curioşi care doresc să afle, să ştie, să înţeleagă, să pătrundă în viaţa ta, fără ruşine, chiar dacă tu nu vrei niciodată asta, însă ascultă-mă cu atenţie, privitorule, poţi întoarce spatele, te poţi pierde printre meandrele altor destine pe care le-ai privit şi le priveşti încă, nonşalant, te poţi amăgi că fiecare moarte aduce împreună cu ea şi o nouă renaştere, dar din acest tablou multiplicat n-ai să poţi ieşi niciodată, niciodată, niciodată…

♣ Cristian Lisandru

Volumul de proză „De-a viața, de-a moartea” poate fi achiziționat urmând acest linkLulu.com


Plutind cu gândurile aiurea


 

Cineva mi-a spus – mă privea cu subînțeles, adică eu ar fi trebuit să pricep instantaneu despre ce era vorba; suplimentar, era de datoria mea să pun imediat în practică sfatul respectiv, fără mofturi, fără întrebări – că dacă nu stau cu tălpile lipite de pământ atunci este mai mult ca sigur că voi pluti o oarecare vreme (ceea ce îmi va induce o mulțumire de sine firească și reconfortantă, însă pe deplin dăunătoare), apoi voi cădea în nas și voi învăța, prin durere, prin șoc, prin trezirea la realitate, că nu e bine să mai iau în derâdere legea gravitației. L-am privit și eu cu subînțeles. Nu-mi plac ăștia care cred că le știu pe toate și au pretenția de a oferi și altora, oricând li se ivește ocazia, tot felul de sfaturi. Bun, este foarte posibil ca ei să fie bine intenționați. Animați de cele mai bune intenții, cum se spune. Dar dorința lor nebună de a interfera, de a ocupa spațiul intim al cuiva, de a ridica piciorul precum cățeii (exagerez, firește, însă imaginea e sugestivă) pentru a-și marca teritoriul, mă agasează. Oricum, am cei șapte ani de acasă. Prefer să tac, să nu spun nimic, să plec. Dumneavoastră ce părere aveți?

N-aveam nicio părere. Sau aveam ceva de spus, însă mă feream să-mi fac gândurile cunoscute în fața bărbatului care tocmai transmisese că se simte agasat de unele opinii formulate exact atunci când nu e cazul. Și mă temeam să nu cad cumva în vreo plasă întinsă cu abilitate, tocmai pentru ca interlocutorul meu să strige satisfăcut „uite, vezi, și dumneata ești la fel, de ce vă băgați cu picioarele în viața omului”?

Stăm amândoi la o masă ascunsă sub o copertină roșie, încinsă de soarele nemilos. Masă de plastic, scaune de plastic, bere rece. La halbă. Miros de mici. Gustoși. Știu asta fiindcă am mai trecut prin zonă și nu m-am abținut. Bărbatul din fața mea este descheiat până la jumătatea pieptului la cămașă, transpiră abundent și își tamponează obrajii și fruntea cu o batistă. Cadrilată. Scena aduce oarecum cum una din schițele lui Caragiale, numai că eu sunt departe de a fi nenea Iancu, iar cel așezat de partea cealaltă parte a mesei nu pare a dori altceva în afară de o conversație sterilă.

A oftat de cum s-a așezat la masă (Nu vă supărați, se poate? Nu mai e nicio masă liberă, iar eu nu stau cu oricine, vă rog să mă credeți!), a dat pe gât o halbă, a mai cerut încă una din care a băut jumătate fără să răsufle, apoi m-a pironit cu privirea și a început să vorbească. Plutind cu gândurile aiurea, am permis asaltului verbal să mă asedieze, dând uneori din cap ca și cum aș fi ascultat cu atenție. Am reținut doar partea de final, cea cu tălpile care se dezlipesc de pământ, urmează zborul și, inevitabil, prăbușirea în nas. A umbla cu capul în nori și dezastrul aferent, pentru a fi cât mai concis. Nimic nou sub soare, pragmatism versus idealism. Totul depinde de unghi, de stare, de chef.

Dumneavoastră ce părere aveți? Poate mai luăm câte-o halbă, ce ziceți?

Despre zbor sau despre halbă?

Îmi place, sunteți pe fază. Dă-l dracului de zbor, și-așa e cald ca în iad. Despre halbă.

Luăm. De ce să nu luăm? Dar ziceați ceva de cineva care se tot băga în seamă și vă agasa… 

Rahat. Scuze de expresie… Domnule, am fost pilot la viața mea. Am zburat încolo și-ncoace, am căzut și-n nas, însă am avut zile, chestii de-astea. Fiecare cu ale lui. Sunteți din ăia curioșii? Nu-mi plac curioșii.

Mi-am cerut scuze sub un pretext oarecare, apoi m-am ridicat de la masă. Înainte de a traversa strada, am privit în urmă. Bărbatul se mutase imediat la o altă masă și-l împungea cu degetul pe celălalt ghinionist. Iar vocea i-a bubuit, răbufnind printre acordurile sprințare din boxe.

Eu n-o dau pe după plop, domnule, așa să știi, cu mine nu ține! Dau eu o bere, dar să nu mă contrazici!

♣ Cristian Lisandru


Atunci când mă întorc în brațele tale las întreaga lume la ușă


Înțeleg că nu înțeleg nimic din tot ceea ce se întâmplă în jurul meu – la nivel politic, social sau financiar. Această concluzie are darul de a mă binedispune până la absurd și dincolo de el, motiv pentru care ies din casă cu căștile în urechi, ascult heavy-metal și încerc să iau din fiecare zi doar fărâma de frumos care se strecoară prin crăpăturile unei realități disperate. Văd oameni vorbind singuri, amețiți de griji sau de alcool, privind către niciunde, plimbându-și cățeii, răsfoind ziarele și citind cancanuri pe bănci umbrite, cărând sacoșe sau fluierând a pagubă. Un du-te-vino continuu, un furnicar elementar aflat la cheremul unor trasee dinainte stabilite.

Avem tot timpul senzația că știm pe ce drumuri să o apucăm, că vom fenta zâmbitori toate jaloanele, că nicio surpriză nu ne poate muta atenția de la propriile priorități. Această amăgire cotidiană globalizată nu face altceva decât să adauge o bilă în plus la picioare. Uneori, această bilă mai este numită și speranță, însă apar din ce în ce mai multe voci care susțin că în lumea speranțelor deșarte nu-ți mai rămâne decât să spui „amin” și să te înrolezi în armata celor care orbecăie fără vreo țintă.

Sunt optimist. Chiar dacă, după cum scriam mai sus, înțeleg că nu înțeleg nimic. Înregistrez și atât. Un observator care nu poate interveni niciodată, un observator adeseori distrat, superficial, depășit de evenimente și aflat, la rândul său, sub o lupă uriașă.

Vecinii mei stau la umbră și discută despre conspirații mondiale. Sunt zile în care joacă și table, astfel că zarurile se rostogolesc cu viteza presupunerilor care nu vor deveni niciodată certitudini, iar conflictul din Orientul Mijlociu, dezastrele aviatice, teribilismele meteorologice și viitoarele atacuri-surpriză ale dronelor americane își găsesc cu foarte mare ușurință loc pe treptele roase de la intrarea în bloc.

Dar cunosc și români cărora pur și simplu nu le mai pasă de nimic. Politica le-a ajuns până în gât, motiv pentru care înjură și-n stânga, și-n dreapta, și pe centru, s-au plictisit de neveste și de copii, au relații încordate cu toți colegii de la serviciu, merg prin decor în dorul lelii, urăsc perioada concediilor și – dacă ai timp să îi asculți, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată – trăiesc în orice zi numai și numai fiindcă n-au altceva mai bun de făcut. Nu-i înțeleg – previzibil, nu? –, însă atunci când nu înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău chiar nu mai contează o necunoscută în plus. E și ea la număr. Ca să fie, ca să lungească lista, ca să mai bifezi un semn de întrebare la care nu vei răspunde niciodată.

Atunci când mă întorc în brațele tale las întreaga lume la ușă. Oricum nu înțeleg nimic din ea. De aceea te sărut și râd ca năucul.

♣ Cristian Lisandru