Purceaua e moartă-n coteţ şi voi staţi cu telecomanda în mână

– Mă Petre, o să putrezim cu toţii de-atâta apă, s-o fi supărat Dumnezeu pe noi? Ce zici?

Cel întrebat ridică din umeri. E încălţat cu cizme de cauciuc în care a înfipt nişte pantaloni cu petice mari la genunchi, iar peste bust a tras la repezeală o cămaşă în carouri, descusută la subraţ, veche şi decolorată. Îşi dă şapca spre ceafă şi scoate din buzunarul de la piept al cămăşii o ţigară fără filtru. E strâmbă, însă asta nu-l deranjează. Lipsa unui chibrit îl face să se uite întrebător la vecinul său. Stau amândoi pe bancă, la poarta lui Petre, şi privesc în lungul uliţei, ca şi cum ar aştepta pe cineva. Cine i-ar vedea chiar aşa ar spune, e ora la care vine autobuzul de la oraş, dar ei lasă privirile să alunece către răspântie din obişnuinţă. Atât şi nimic mai mult. Gheorghe îi întinde vecinului chibritul, mai sunt doar câteva beţe în cutie, iar până când este aprinsă ţigara se mai duc câteva.

– Fosfor canci, mormăie Petre, înainte nu păţeai aşa ceva, scăpăra chibritul şi dacă nu vroiai.

Pufăie şi se reazemă de gard.

– Ce zici cu apele alea?

– Varsă Dumnezeu găleţile în capul nostru, Petre, mai dă şi tu drumul la televizorul ăla, de ce l-ai mai cumpărat dacă nu te uiţi la el? E ţara sub ape, potop…

Petre strânge ţigara şi mai abitir între buze. Lasă fumul să iasă pe la colţul gurii.

– Nu mă uit, mă, n-am ce să văd. Prostii. A mea a vrut şi ea color, cică are lumea-n sat şi noi n-avem, aşa mi-a zis. Nu ştii că m-am dus la oraş şi-am venit cu el în autobuz? S-a hurducăit de ziceam că-i adun piesele de pe jos. Da` a mers, l-am chemat pe al lu` Goangă şi l-a instalat, trebuia programat, cică, altfel nu vedeai nimic. Pe urmă iar s-a băgat a mea în seamă. Petre, Petre, ia o ţuică. Cum a zis aşa, cum am ştiut că vrea ceva de la mine. Ce-i, fă? Zice: Cablu, Petre, ca să vedem şi noi mai multe posturi. Ai lu` Oneaţă au băgat, nu e scump, că-ţi dă şi şase luni gratis. Zic: Şi de ce vrei tu mai multe posturi, fă? Ai tu timp să te uiţi la posturi? Şi la vacă nu mai dai? Cine are grijă de păsări, de porc şi de mine? A râs ca tuta, îmi venea să-i dau şi una peste ochi.

– Vroia să intre şi ea în rândul lumii, Petre, Geta mea tot aşa a spus. I-am chemat şi l-au pus. Multe posturi, avea dreptate muierea.

– Multe şi degeaba, mă, v-aţi prostit cu toţii, or să cadă casele pe voi, da` voi – ascultă la mine – o să staţi la televizoare. Purceaua e moartă-n coteţ şi voi staţi cu telecomanda în mână. I-a pus a mea şi plastic peste ea, ca să nu se strice.

Câteva minute tac amândoi. Petre pufăie, iar Gheorghe îşi tot freacă pantalonii cu palmele, ca şi cum ar vrea să se şteargă. Trece o femeie prin dreptul lor şi le dă bineţe. O salută dând din capete.

– Vine apă mare!

Femeia le arată cu mâna către capătul satului.

– A dat apa peste ăia, vine şi la noi.

Gheorghe se ridică şi se uită încotro arată femeia cu mâna, ca şi cum ar putea să vadă ce se întâmplă la ăia.

– E Dumnezeu supărat, Leano, strângem boarfele şi le urcăm în pod.

– Şi vaca tot în pod o urci?

Întrebarea lui Petre nu reuşeşte decât să-l zgândăre pe Gheorghe.

– E de rău, mă, cu focul te mai pui, arunci cu apă pe el, vine satul cu găleţi, îl stingi. Da` cu apa? Cum faci cu apa? Dă noaptea năvală peste tine, când ţi-e somnul mai dulce şi gata. Mai faci tu casă pe vremurile astea? Sinistraţi ajungem, Petre…

– Mă, dacă o fi şi o fi să ajungem cum zici tu, că tu te uiţi la televizor şi ştii ce o-nsemna sanistraţi sau cum ai zis, atunci înseamnă că aşa ne-a fost scris. Când o trage popa clopotele o să ştim că e necazul pe noi, dă-l dracu` de televizor. Eu nu mă uit. Mă doare capul, nici scrisul nu-l văd bine, e diagonala mică. Când a venit a lu` Goangă l-am omenit cum se cuvine, iar el aşa mi-a zis, că are diagonala mică, bre, trebuia să iei cu diagonala mare, ca să vezi actorii din fundu` camerei. Muierea tăcea, credea şi ea ce spunea ăla. De-aia îmi vine s-o bat, să nu mai ia de bune toate prostiile lu` alde Goangă, ăştia cred că tot ce zboară se mănâncă.

Gheorghe dă din cap.

– De, Petre, tu ai fost la magazin. Puteai să iei cu diagonală mai mare. Eu ce să zic acum? De-aia te dor ochii… Mie mi l-a adus fata, şi-a luat unul nou, mi l-a adus mie pe ăla vechi. Merge, m-ar bate Dumnezeu să zic ceva, doar e de la fată. Putea să-l vândă, dar mi l-a adus mie, mânca-o-ar tata…

Apar nişte nori negri la capătul satului, iar praful de pe uliţă se ridică în vârtejuri.

– Vine apă mare, Petre, că la Dumnezeu nu e niciodată secetă. De-ai dracului ce suntem vine, că şi ăia de la Bucureşti se ceartă pe privilegii…

Petre aruncă ţigara din care nu a mai rămas decât un muc şi se ridică nervos de pe bancă.

– Mă Gheorghe, de când te uiţi la televizor numai prostii vorbeşti. Ce privi… de-alea cum le ziseşi? Ce-aveţi, mă, cu toţii, de vorbiţi păsăreasca? Uite, mă, de-aia varsă Dumnezeu apă, ca să vă-nveţe minte, mai bine vă ia şi curentul, ca să nu mai staţi la televizoare şi cu orătăniile moarte de foame în bătătură. Hai că mă duc acasă, mi s-a făcut foame. Dacă vine apă mare să mă strigi peste gard, televizorul îl arunc primul în şuvoi…

♣ Cristian Lisandru