Înțeleg că nu înțeleg nimic din tot ceea ce se întâmplă în jurul meu – la nivel politic, social sau financiar. Această concluzie are darul de a mă binedispune până la absurd și dincolo de el, motiv pentru care ies din casă cu căștile în urechi, ascult heavy-metal și încerc să iau din fiecare zi doar fărâma de frumos care se strecoară prin crăpăturile unei realități disperate. Văd oameni vorbind singuri, amețiți de griji sau de alcool, privind către niciunde, plimbându-și cățeii, răsfoind ziarele și citind cancanuri pe bănci umbrite, cărând sacoșe sau fluierând a pagubă. Un du-te-vino continuu, un furnicar elementar aflat la cheremul unor trasee dinainte stabilite.

Avem tot timpul senzația că știm pe ce drumuri să o apucăm, că vom fenta zâmbitori toate jaloanele, că nicio surpriză nu ne poate muta atenția de la propriile priorități. Această amăgire cotidiană globalizată nu face altceva decât să adauge o bilă în plus la picioare. Uneori, această bilă mai este numită și speranță, însă apar din ce în ce mai multe voci care susțin că în lumea speranțelor deșarte nu-ți mai rămâne decât să spui „amin” și să te înrolezi în armata celor care orbecăie fără vreo țintă.

Sunt optimist. Chiar dacă, după cum scriam mai sus, înțeleg că nu înțeleg nimic. Înregistrez și atât. Un observator care nu poate interveni niciodată, un observator adeseori distrat, superficial, depășit de evenimente și aflat, la rândul său, sub o lupă uriașă.

Vecinii mei stau la umbră și discută despre conspirații mondiale. Sunt zile în care joacă și table, astfel că zarurile se rostogolesc cu viteza presupunerilor care nu vor deveni niciodată certitudini, iar conflictul din Orientul Mijlociu, dezastrele aviatice, teribilismele meteorologice și viitoarele atacuri-surpriză ale dronelor americane își găsesc cu foarte mare ușurință loc pe treptele roase de la intrarea în bloc.

Dar cunosc și români cărora pur și simplu nu le mai pasă de nimic. Politica le-a ajuns până în gât, motiv pentru care înjură și-n stânga, și-n dreapta, și pe centru, s-au plictisit de neveste și de copii, au relații încordate cu toți colegii de la serviciu, merg prin decor în dorul lelii, urăsc perioada concediilor și – dacă ai timp să îi asculți, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată – trăiesc în orice zi numai și numai fiindcă n-au altceva mai bun de făcut. Nu-i înțeleg – previzibil, nu? –, însă atunci când nu înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău chiar nu mai contează o necunoscută în plus. E și ea la număr. Ca să fie, ca să lungească lista, ca să mai bifezi un semn de întrebare la care nu vei răspunde niciodată.

Atunci când mă întorc în brațele tale las întreaga lume la ușă. Oricum nu înțeleg nimic din ea. De aceea te sărut și râd ca năucul.

♣ Cristian Lisandru