Cineva mi-a spus – mă privea cu subînțeles, adică eu ar fi trebuit să pricep instantaneu despre ce era vorba; suplimentar, era de datoria mea să pun imediat în practică sfatul respectiv, fără mofturi, fără întrebări – că dacă nu stau cu tălpile lipite de pământ atunci este mai mult ca sigur că voi pluti o oarecare vreme (ceea ce îmi va induce o mulțumire de sine firească și reconfortantă, însă pe deplin dăunătoare), apoi voi cădea în nas și voi învăța, prin durere, prin șoc, prin trezirea la realitate, că nu e bine să mai iau în derâdere legea gravitației. L-am privit și eu cu subînțeles. Nu-mi plac ăștia care cred că le știu pe toate și au pretenția de a oferi și altora, oricând li se ivește ocazia, tot felul de sfaturi. Bun, este foarte posibil ca ei să fie bine intenționați. Animați de cele mai bune intenții, cum se spune. Dar dorința lor nebună de a interfera, de a ocupa spațiul intim al cuiva, de a ridica piciorul precum cățeii (exagerez, firește, însă imaginea e sugestivă) pentru a-și marca teritoriul, mă agasează. Oricum, am cei șapte ani de acasă. Prefer să tac, să nu spun nimic, să plec. Dumneavoastră ce părere aveți?

N-aveam nicio părere. Sau aveam ceva de spus, însă mă feream să-mi fac gândurile cunoscute în fața bărbatului care tocmai transmisese că se simte agasat de unele opinii formulate exact atunci când nu e cazul. Și mă temeam să nu cad cumva în vreo plasă întinsă cu abilitate, tocmai pentru ca interlocutorul meu să strige satisfăcut „uite, vezi, și dumneata ești la fel, de ce vă băgați cu picioarele în viața omului”?

Stăm amândoi la o masă ascunsă sub o copertină roșie, încinsă de soarele nemilos. Masă de plastic, scaune de plastic, bere rece. La halbă. Miros de mici. Gustoși. Știu asta fiindcă am mai trecut prin zonă și nu m-am abținut. Bărbatul din fața mea este descheiat până la jumătatea pieptului la cămașă, transpiră abundent și își tamponează obrajii și fruntea cu o batistă. Cadrilată. Scena aduce oarecum cum una din schițele lui Caragiale, numai că eu sunt departe de a fi nenea Iancu, iar cel așezat de partea cealaltă parte a mesei nu pare a dori altceva în afară de o conversație sterilă.

A oftat de cum s-a așezat la masă (Nu vă supărați, se poate? Nu mai e nicio masă liberă, iar eu nu stau cu oricine, vă rog să mă credeți!), a dat pe gât o halbă, a mai cerut încă una din care a băut jumătate fără să răsufle, apoi m-a pironit cu privirea și a început să vorbească. Plutind cu gândurile aiurea, am permis asaltului verbal să mă asedieze, dând uneori din cap ca și cum aș fi ascultat cu atenție. Am reținut doar partea de final, cea cu tălpile care se dezlipesc de pământ, urmează zborul și, inevitabil, prăbușirea în nas. A umbla cu capul în nori și dezastrul aferent, pentru a fi cât mai concis. Nimic nou sub soare, pragmatism versus idealism. Totul depinde de unghi, de stare, de chef.

Dumneavoastră ce părere aveți? Poate mai luăm câte-o halbă, ce ziceți?

Despre zbor sau despre halbă?

Îmi place, sunteți pe fază. Dă-l dracului de zbor, și-așa e cald ca în iad. Despre halbă.

Luăm. De ce să nu luăm? Dar ziceați ceva de cineva care se tot băga în seamă și vă agasa… 

Rahat. Scuze de expresie… Domnule, am fost pilot la viața mea. Am zburat încolo și-ncoace, am căzut și-n nas, însă am avut zile, chestii de-astea. Fiecare cu ale lui. Sunteți din ăia curioșii? Nu-mi plac curioșii.

Mi-am cerut scuze sub un pretext oarecare, apoi m-am ridicat de la masă. Înainte de a traversa strada, am privit în urmă. Bărbatul se mutase imediat la o altă masă și-l împungea cu degetul pe celălalt ghinionist. Iar vocea i-a bubuit, răbufnind printre acordurile sprințare din boxe.

Eu n-o dau pe după plop, domnule, așa să știi, cu mine nu ține! Dau eu o bere, dar să nu mă contrazici!

♣ Cristian Lisandru