Timpul râdea în hohote, cu mâinile sub ceafă


 

Da, totul e acolo. În mintea lui. Numai că descoperirile pe care le face în fiecare zi, în mintea lui răvășită de aburii nevăzuți ai imaginației bolnăvicioase – uneori îi vine să strige oprește-te, oprește-te, oprește-te până nu e prea târziu, însă nu își duce niciodată gândul până la capăt; frică, jenă sau curiozitatea de a „vedea” până unde se va ajunge; habar nu are –, sunt simple plăsmuiri care nu pot prinde viață în realitatea imediată. Una absolut normală și plină de zgomote diverse, agasante.

Muncitori în salopete care sparg trotuarele pentru a le îmbrăca într-o haină nouă, pestriță. Dale albe și vișinii, numai bune să aluneci pe ele într-o zi ploioasă și să-ți frângi gâtul. Prin eterna amabilitate a primăriei de sector.

Șoferi nervoși, înjurând din spatele parbrizelor pietoni surprinși pe zebră, incapabili să mărească pasul „la ordin” sau indiferenți la culoarea roșie a semaforului. Șoferi excitați, grăbiți, dornici să apese pedala de accelerație mai ales atunci când pietonii au dreptul să traverseze fâșia de asfalt. Șoferi înfrățiți cu claxoanele, cu viteza, cu nevoia de a parcurge mai repede cele câteva sute de metri care îi despart de o altă intersecție semaforizată. De o altă oprire. De alte înjurături.

Megafoane. Poftiți la Târgul de Toamnă, încălțăminte ieftină, îmbrăcăminte ieftină, lenjerie ieftină. Haine de piele, haine de stofă. Pentru adulți, pentru copii. Bineînțeles, toate sunt de cea mai bună calitate, fraierilor, veniți de le luați, dați năvală, călcați-vă în picioare, nu mai stați pe gânduri. Prostiile sunt întotdeauna ieftine, numai că toți se înghesuie de parcă însuși Sfântul Petru ar împărți autografe înainte de a cere să fie răstignit cu capul în jos.

Telefoane mobile care sună pe diverse tonuri. Vocile unor cerșetori care trăiesc o mirare absolută atunci când nu introduci mâna în buzunar pentru a oferi ofrande bănești destinate „liderilor de zonă”. E mai ușor să ceri, e infinit mai greu să faci, însă nu se mai miră nimeni de perseverența unor amărâți care nu sunt altceva decât uneltele altora.

Trece prin mulțime încercând să facă abstracție de toate zgomotele din jurul său. Nici a încerca nu costă nimic, niciodată, chiar dacă demersul este, de cele mai multe ori, unul ratat încă din start. Orașul cântă/țipă/plânge/agonizează pe mai multe voci, Corul Robilor izbucnește la fiecare colț de stradă, dacă urlă și un câine, câteodată, decorul pare rupt dintr-un tărâm al abstractului continuu.

Trece prin mulțime și trage copilăria după el. Și-ar dori un fulger care să-i brăzdeze amintirile, dar norii se rezumă la a fi pleoștiți, plictisiți, îmbibați cu apatia citadină. Numără în gând, unu, doi, trei, patru, cinci, așteptând un tunet care să încerce să ajungă din urmă fulgerul imaginar. O așteptare zadarnică. Dar aude cum cineva îl întreabă cât este ceasul. Cât o nucă, să-l vezi pe-ăla de la Gară! Se abține. Patru fără douăzeci. Ei, la dracu’, chiar e târziu, răbufnește personajul curios. Târziu? Pentru cine? Pentru ce? O întâlnire pe cale de a fi ratată? Un tren deja pierdut? O altă zi care galopează mult prea repede către o altă noapte? Naiba știe, în cazul lui târziu totul ține de interpretarea fiecăruia, astfel că nimeni nu mai poate înțelege nimic, iar drumurile tuturor se intersectează printre ceasuri care sunt privite, de fiecare dată, altfel. Cu teamă, cu enervare, cu bucurie, cu disperarea celui care nu mai poate face nimic, cu lejeritatea nesimțitului de cursă lungă.

Trece prin mulțime. Trage copilăria după el. În urma sa rămâne un ceas uriaș, limbile se rotesc în sens invers, nimeni nu vede cum timpul își pune mâinile sub ceafă și râde în hohote fiindcă are bunăvoința de a oferi măcar iluzia unor reluări ale atâtor vieți amestecate și risipite prin intersecții.

 ♣ Cristian Lisandru – 26 septembrie 2014


Soarele trăgea cu ochiul pe la marginea draperiei


Îi frământ sânii mari și mă consider un nenorocit de norocos care are privilegiul de a lăsa deoparte toate grijile pentru a se bucura în fiecare secundă de plăcerile atât de rare ale vieții. Așezată peste mine, cu ochii închiși și cu umerii mângâiați de șuvițele negre, Vivi geme încetișor, pierdută în transa sexuală, rotindu-și șoldurile într-un ritm înnebunitor. Se mișcă natural, îmi vine să spun, însă gândurile mi-au luat-o razna și nici dacă ar năvăli peste noi o trupă de comando n-aș lua act de prezența intrușilor până la momentul culminant.

Se apleacă și mă trezesc cu un sfârc întărit între dinți. Mușc cu pofta nesătulului, apoi îi pun mîinile pe șolduri și o apăs mai tare peste mine. Întredeschide buzele și, pentru câteva secunde, mă privește fix cu ochii ei de smarald. Doamne, dacă m-am născut numai pentru clipele astea și tot e de ajuns! Vivi se mișcă de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, astfel că gust fără rețineri ambele sfârcuri, având grijă să nu fie vreunul nemulțumit.

 – Îți place? mă întreabă cu o voce răgușită.

Ador întrebările astea care nu pot avea decât un singur răspuns. Calule, mănânci ovăz? La dracu’, îmi place atât de mult încât aș vrea să nu se mai termine niciodată, mai ales că e pentru prima oară când mi se întâmplă să mă aflu pe aceeași lungime de undă cu o astfel de tipesă. Gem a aprobare, a desfătare nedisimulată și a fericire masculină tăvălită cu nesaț printre cearșafuri. Fie ea și temporară. E bine să profiți când ai ocazia, iar dacă pierzi limuzina de lux este foarte posibil să te mulțumești numai cu second-hand-uri dezarticulate o vreme îndelungată.

 – Mai vrei?

I-aș spune că mă poate regula la nesfârșit fără să împingă vreun cuvânt cu vârful limbii, însă m-a născut mama cu politețea la purtător. Mă răsucesc peste ea și simt cum mă cuprinde cu pulpele. Gâfâim amândoi la unison, în vreme soarele trage cu ochiul pe la marginea draperiei. În penumbră, Vivi pare desprinsă din alt film sau pierdută în altă lume, dar felul în care se mișcă mă convinge o dată în plus că a studiat scenariul cu atenție sporită. „Școala vieții” – iată o formulă pe deplin justificată.

 – Vreau să terminăm amândoi în același timp, dragule.

 – Iubire, azi e ziua ta norocoasă, mă aud spunând. Sunt pe drum, ține-te bine!

Vivi țipă prelung, agățându-se de mine cu ghearele ei lungi și roșii. Am senzația că tocmai s-a declanșat o eclipsă de soare, iar expresia „a vedea negru în fața ochilor” capătă cu totul alte conotații. Când mă prăbușesc alături de ea, ud leoarcă, aud un claxon în stradă. Și mi se pare că nu e altceva decât o trâmbiță îngerească în care suflă însuși Dumnezeu pentru a-mi transmite că tocmai mi s-au deschis în față porțile Raiului.

♣ Cristian Lisandru


Robert Turcescu și jurnalismul-spovedanie


 

Încerc să mențin legătura cu viața politică din România, în ciuda faptului că sunt (multe) altele de făcut, iar timpul – la început de toamnă – se comprimă chinuitor. Toamna se numără bobocii și ofițerii sub acoperire. Se încropesc scenarii, scenete, se usucă destine cosmetizate de-a lungul timpului, se dă cu bâta sau cu banul. Unii culeg viile, alții culeg ce-au semănat prin studiourile televiziunilor conduse de patroni care încep să ia în serios ideea angajării permanente a unor detectivi particulari care să verifice la sânge informațiile funizate de cei aflați pe statele de plată.

Spovedanii. Cenușă în cap. Apeluri la înțelegere. Raportarea la răbdarea divinității, la mila divinității, la înțelegerea divină. Adevărul este că Dumnezeu nu pretinde niciodată dreptul la replică. Nu te dă niciodată în judecată fiindcă te folosești de coarda spirituală numai atunci când nu mai ai alte soluții salvatoare, făcând asta doar spre a extrage circumstanțe atenuante din sufletele celor care te privesc. Sau te priveau, aproape seară de seară, cum îi puneai pe alții la colț, pe coji de nucă.

Șantaj? Teribilism? Teatru ieftin? O lamentabilă ieșire din scenă?

Întrebări retorice, bineînțeles. Site-uri personale care dispar ca și cum nu ar fi fost vreodată, documente contestate de cunoscători în materie, credibilitate ștearsă cu buretele. Lacrimi mai mult sau mai puțin contrafăcute. Un nou început, o altă traiectorie. Același rahat, o altă zi, vorba lui Stephen King în Capcană pentru vise.

Cei de la putere exultă, a mai dispărut un incomod de pe listă. Exact atunci când trebuia, nici mai devreme și nici mai târziu. Urmează alții la rând, ia să vedem cât de curați sunt cei care latră prin presă. Reprezentanții opoziției amețite se freacă la ochi și par luați prin surprindere. Uite, domnule, nici nu știam cu cine stăm de vorbă, habar nu aveam că moderatorul emisiunilor de succes avea bube-n cap și ne lua de fraieri. Mass-media evită concluziile tranșante, fiindcă există ceea ce am putea numi sindromul România. Ce e azi alb va fi mâine negru, iar poimâine poate deveni chiar roz. Cu minunate buline albe. Nimeni nu mai e sigur pe el atunci când se crează un precedent. Stânga dă de înțeles că nu știe ce face dreapta, dreapta habar nu are pe ce lume trăiește. E de la sine înțeles că nu există pădure fără uscături, însă ce ne facem dacă sunt mai multe uscături decât pădure? Pe unde mai scoatem cămașa și cine ne mai crede balivernele prezentate drept spectaculoase lovituri jurnalistice?

Probabil că numai fraierii nu trăiesc sub acoperire. Numai fraierii se descoperă în fiecare zi mai săraci, mai tracasați, mai lipsiți de perspective. Descurcăreții râd. Își iau partea leului din cel puțin trei surse. Pe urmă plâng și se retrag spre a face loc altora. Reflectoarele rămân la locul lor, puțin fard și gata, conștiința spălată în public e ca nouă.

Petarde. Fumigene. Un alt subiect ronțăit corespunzător pentru a se muta atenția în altă parte. Polițe plătite cu vârf și îndesat. Colegi siderați, colegi enervați, colegi care se întreabă acum ce dracului spuneau la o bere și câte informații au transmis, fără să vrea, înspre baze de date bine acoperite. Telespectatori care sunt tentanți să dea cu telecomanda de pământ. O dată pentru totdeauna. Zâmbetele ipocrite ale celor care strigă „eram sigur, știam eu că ceva nu e în regulă cu ăsta”!

Robert Turcescu spune că s-a eliberat. Acum e ușor ca un fulg. Dacă își va ține telefonul închis și nu va ieși pe stradă va fi ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Totuși, s-a întâmplat ceva cu adevărat în debandada națională generalizată?

♣ Cristian Lisandru – 22 septembrie 2014