De aici și până acolo.

Uneori, asta înseamnă un singur pas. Poate fi făcut într-o secundă. Sau într-o viață. A-l face sau a nu-l face depinde de o multitudine de factori, unii pe care – de cele mai multe ori – nici nu îi luăm în considerare la momentul oportun. Dintr-o lejeritate dezarmantă, din superficialitate, din teama covârșitoare de necunoscutul care urmează să dea buzna după ce vom face pasul. Dacă îl facem.

Există, inevitabil, un „dacă”. Alarmant. Infatuat și insinuant. Mârșav mesager al gândurilor apărute pe nepusă masă tocmai pentru a te ține pe loc. Pentru a te trage de mânecă. Pentru a ridica o barieră invizibilă între „de aici” și „până acolo”. Din spatele lui „dacă” se răsfiră drumuri ascunse în ceață. Ipoteze. Clișee. Scenarii absurde. Va fi mai bine. Va fi mai rău. Va fi cu mult mai rău. Nu va fi în niciun fel. Și dacă va fi groaznic?

De aici și până acolo.

De aici și până unde?

Habar n-am. Dar l-aș strânge de gât pe „dacă”.

Noli turbare circulos meos, striga Arhimede atunci când, în Siracuza fiind, a văzut cum un soldat roman îi strica figurile geometrice desenate pe nisip. Eu desenez încă un „dacă”, după ce l-am șters pe primul, întrebându-mă cu nonșalanța aiuritului incurabil dacă (q.e.d.) nu cumva acest „dacă” s-a infiltrat până și în structura moleculară a ADN-ului.

♣ Cristian Lisandru