Îmi place la nebunie euforia degajată de congresele neapărat extraordinare ale șandramalelor/partidelor politice. Culoarea nu contează, personajele sunt o apă și-un pământ, scenariul este tras la șapirograf. Ochi strălucitori, zâmbete largi, dinți periați îndelung și dați la albit, cravate asortate, pantofi lustruiți. Și promisiuni. Fără promisiuni nu poate exista niciun congres, fără seva lor nu și-ar mai găsi justificarea, ciozvârtele n-ar mai fi roase cu aceeași poftă la încheierea „programului de lucru”, paharele ar suferi în tăcere în așteptarea licorilor îmbătătoare.

Urmăresc cu interes chipurile extaziate ale celor care ocupă loc pe scenă, în spatele vorbitorilor lansați cu viteză maximă pe panta discursurilor sforăitoare. Coafuri în diferite culori și forme, costume din stofa cea mai fină, taioare de la casa de modă cutare, obraji îmbujorați, fericirea trăită la intensitate maximă pentru că există aleși între aleși, emoția crescândă la gândul că rudele și vecinii își vor lovi frunțile cu palmele, măcinându-și invidia între măsele. „Ai văzut, femeie, ce-a ajuns ăsta? S-a scos!” „Am văzut, bărbate, tu de ce n-ai vrut să intri în politică? Acum erai acolo, în văzul lumii, nu pe fotoliu, în pijama și cu berea în mână. Vai de capul tău, ai pierdut trenul vieții!”

Circul este ridicat pe țărâna realizărilor minore, umflate cu pompa, pe statistici din care se extrage exact ceea ce convine unora la un anumit moment, pe inerenta piedică pusă adversarilor caracterizați drept dușmani ai nației, vânduți Satanei, falsificatori ai ideilor nobile și – neapărat – ageamii în ale politichiei. Fiindcă fiecare parte vede politichia cu alți ochi. În pofida faptului că politichia este una și aceeași, țara este una și aceeași, drama stă și la stânga și dreapta, iar singura constantă rămâne gândul de ducă. Pe pustii.

Congresele partidelor sunt din ce în mai spectaculoase. Locațiile sunt alese cu grijă – vezi, de pildă, Alba-Iulia (unire, unitate, eroism, mândrie națională; că de, de ce nu le-ar șuti un singur partid, spre ale arhiva corespunzător, de ce să fie la liber pentru toți?) –, iar ironiile nu lipsesc. Politicienii se transformă subit în pamfletari și se duelează de la distanță. Toți au cultura la purtător, se documentează corespunzător și, prin consilierii de ispravă plătiți cu bani grei sau prin intermediul televiziunilor prietene, vânează greșelile celorlalți. E mai ușor să apelezi la glumițe răsuflate în loc să privești oamenii în ochi și să le spui că minunile există doar în basmele cu zâne suave. E campanie electorală, adevărul poate să mai stea la coadă.

Dar adevărul este că ne merităm soarta. Prea ne-au plăcut și ne plac congresele. Stăm bine la capitolul experiență, în ceea ce privește hei-rup-ul nu ne întrece nimeni, aplaudăm din născare și scandăm atunci când păpușarii pocnesc din degete. Uralele și ovațiile fac casă bună cu activul de partid, iar dacă se lasă și cu niște chiftele după atâta efort atunci totul e minunat și perspectivele sunt roze. Ne mobilizăm. Rupem pantofii, dacă e nevoie, transpirăm la greu, fiecare baron taie și spânzură în fieful său pentru ca onor conducerea de partid și de stat să fie mulțumită, să doarmă liniștită și să viseze frumos la viitorul măreț al patriei.

Jenante la nivel de imagine, însă organizate meticulos de unii care par a-și fi făcut ucenicia la „Cântarea României”, aceste congrese grețoase întinează simbolurile istorice pe care le iau cu japca, bunul simț – atât cât mai există – și devin, cu fiecare an care trece, un atentat la inteligența colectivă. Dacă a mai rămas ceva din ea, dacă nu cumva ne-am transformat, fără să ne dăm seama, în aplaudacii nefericiți ai unei agore pe deasupra căreia se împletesc doar miasme.

♣ Cristian Lisandru