Toamna ca o poezie. Clasic. Și ce dacă?! Toamna nu ține niciodată cont de trenduri, de ultimele fițe/figuri marca „Dorobanți”/„Centrul istoric” sau de gura lumii pe care nici pământul n-o astupă, conform zicerilor din bătrâni. Toamna nu veștejește speranțe sub acoperire, spre a mări suspansul și spre a micșora starea de (prea)bine a unora care s-au făcut frați de cruce cu norocul nejustificat, nu ridică din rămășițele unei veri ieșite pe ușa din dos tribune de la care să poată stropi cu vorbe goale un auditoriu sastisit.

Cântată, scrisă sau pictată, toamna versifică doruri și presară strofe din loc în loc, spre melancolica descătușare a unor romantici rătăciți într-o lume care nu le mai aparține.

E toamnă.

Atât de banal. Dar răvășitor de frumos, în pofida vocilor care trâmbițează că nici măcar toamnele nu mai sunt ce-au fost. Totuși, toamna își rezervă dreptul de a fi fost și de a rămâne pentru totdeauna o conservatoare autentică. Nu se îmbracă de la case de modă, nu participă la talk-show-uri. Nu întinde bannere cu mesaje încropite pe genunchi în sediile unor partide rebotezate „la una mică”, nu trece zeflemitoare prin podgoriile patriei doar pentru a-și face campanie electorală și, an după an (citire de la Sfinxul muzical din alte vremuri), ne ademenește cu nuanțe de gri, încețoșându-ne mințile și turmentându-ne pe după butoaie pântecoase.

Toamna ca un sărut. Un sărut al buzelor care nu mai au nevoie de cuvinte pentru a redescoperi o dată în plus sentimentul neîntinat de obscenitățile intens mediatizate ale unor emisiuni mondene pentru care anotimpul nu este altceva decât ușa deschisă către încă un divorț cu strigături sau către cimitirul unde ajung, atunci când li se rupe ața, până și miliardarii care îl considerau pe Dumnezeu doar un alt „partener de afaceri” și aveau pretenția că pot scoate chiar nemurirea din business sec.

Toamnă.

Dacă aveți timp să-i dați „bună ziua” vă veți descoperi cu o picătură de ploaie mai fericiți. Și nici măcar nu va trebui să scrijeliți propria semnătură pe vreun tabel ferfenițit care îl va ajuta pe un (alt) „imaculat” să se simtă important și dedicat până la ușa băncii unei țărișoare pe umărul căreia plânge în direct, cu lacrimi de crocodil.

♣ Cristian Lisandru