Încerc să mențin legătura cu viața politică din România, în ciuda faptului că sunt (multe) altele de făcut, iar timpul – la început de toamnă – se comprimă chinuitor. Toamna se numără bobocii și ofițerii sub acoperire. Se încropesc scenarii, scenete, se usucă destine cosmetizate de-a lungul timpului, se dă cu bâta sau cu banul. Unii culeg viile, alții culeg ce-au semănat prin studiourile televiziunilor conduse de patroni care încep să ia în serios ideea angajării permanente a unor detectivi particulari care să verifice la sânge informațiile funizate de cei aflați pe statele de plată.

Spovedanii. Cenușă în cap. Apeluri la înțelegere. Raportarea la răbdarea divinității, la mila divinității, la înțelegerea divină. Adevărul este că Dumnezeu nu pretinde niciodată dreptul la replică. Nu te dă niciodată în judecată fiindcă te folosești de coarda spirituală numai atunci când nu mai ai alte soluții salvatoare, făcând asta doar spre a extrage circumstanțe atenuante din sufletele celor care te privesc. Sau te priveau, aproape seară de seară, cum îi puneai pe alții la colț, pe coji de nucă.

Șantaj? Teribilism? Teatru ieftin? O lamentabilă ieșire din scenă?

Întrebări retorice, bineînțeles. Site-uri personale care dispar ca și cum nu ar fi fost vreodată, documente contestate de cunoscători în materie, credibilitate ștearsă cu buretele. Lacrimi mai mult sau mai puțin contrafăcute. Un nou început, o altă traiectorie. Același rahat, o altă zi, vorba lui Stephen King în Capcană pentru vise.

Cei de la putere exultă, a mai dispărut un incomod de pe listă. Exact atunci când trebuia, nici mai devreme și nici mai târziu. Urmează alții la rând, ia să vedem cât de curați sunt cei care latră prin presă. Reprezentanții opoziției amețite se freacă la ochi și par luați prin surprindere. Uite, domnule, nici nu știam cu cine stăm de vorbă, habar nu aveam că moderatorul emisiunilor de succes avea bube-n cap și ne lua de fraieri. Mass-media evită concluziile tranșante, fiindcă există ceea ce am putea numi sindromul România. Ce e azi alb va fi mâine negru, iar poimâine poate deveni chiar roz. Cu minunate buline albe. Nimeni nu mai e sigur pe el atunci când se crează un precedent. Stânga dă de înțeles că nu știe ce face dreapta, dreapta habar nu are pe ce lume trăiește. E de la sine înțeles că nu există pădure fără uscături, însă ce ne facem dacă sunt mai multe uscături decât pădure? Pe unde mai scoatem cămașa și cine ne mai crede balivernele prezentate drept spectaculoase lovituri jurnalistice?

Probabil că numai fraierii nu trăiesc sub acoperire. Numai fraierii se descoperă în fiecare zi mai săraci, mai tracasați, mai lipsiți de perspective. Descurcăreții râd. Își iau partea leului din cel puțin trei surse. Pe urmă plâng și se retrag spre a face loc altora. Reflectoarele rămân la locul lor, puțin fard și gata, conștiința spălată în public e ca nouă.

Petarde. Fumigene. Un alt subiect ronțăit corespunzător pentru a se muta atenția în altă parte. Polițe plătite cu vârf și îndesat. Colegi siderați, colegi enervați, colegi care se întreabă acum ce dracului spuneau la o bere și câte informații au transmis, fără să vrea, înspre baze de date bine acoperite. Telespectatori care sunt tentanți să dea cu telecomanda de pământ. O dată pentru totdeauna. Zâmbetele ipocrite ale celor care strigă „eram sigur, știam eu că ceva nu e în regulă cu ăsta”!

Robert Turcescu spune că s-a eliberat. Acum e ușor ca un fulg. Dacă își va ține telefonul închis și nu va ieși pe stradă va fi ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Totuși, s-a întâmplat ceva cu adevărat în debandada națională generalizată?

♣ Cristian Lisandru – 22 septembrie 2014