Da, totul e acolo. În mintea lui. Numai că descoperirile pe care le face în fiecare zi, în mintea lui răvășită de aburii nevăzuți ai imaginației bolnăvicioase – uneori îi vine să strige oprește-te, oprește-te, oprește-te până nu e prea târziu, însă nu își duce niciodată gândul până la capăt; frică, jenă sau curiozitatea de a „vedea” până unde se va ajunge; habar nu are –, sunt simple plăsmuiri care nu pot prinde viață în realitatea imediată. Una absolut normală și plină de zgomote diverse, agasante.

Muncitori în salopete care sparg trotuarele pentru a le îmbrăca într-o haină nouă, pestriță. Dale albe și vișinii, numai bune să aluneci pe ele într-o zi ploioasă și să-ți frângi gâtul. Prin eterna amabilitate a primăriei de sector.

Șoferi nervoși, înjurând din spatele parbrizelor pietoni surprinși pe zebră, incapabili să mărească pasul „la ordin” sau indiferenți la culoarea roșie a semaforului. Șoferi excitați, grăbiți, dornici să apese pedala de accelerație mai ales atunci când pietonii au dreptul să traverseze fâșia de asfalt. Șoferi înfrățiți cu claxoanele, cu viteza, cu nevoia de a parcurge mai repede cele câteva sute de metri care îi despart de o altă intersecție semaforizată. De o altă oprire. De alte înjurături.

Megafoane. Poftiți la Târgul de Toamnă, încălțăminte ieftină, îmbrăcăminte ieftină, lenjerie ieftină. Haine de piele, haine de stofă. Pentru adulți, pentru copii. Bineînțeles, toate sunt de cea mai bună calitate, fraierilor, veniți de le luați, dați năvală, călcați-vă în picioare, nu mai stați pe gânduri. Prostiile sunt întotdeauna ieftine, numai că toți se înghesuie de parcă însuși Sfântul Petru ar împărți autografe înainte de a cere să fie răstignit cu capul în jos.

Telefoane mobile care sună pe diverse tonuri. Vocile unor cerșetori care trăiesc o mirare absolută atunci când nu introduci mâna în buzunar pentru a oferi ofrande bănești destinate „liderilor de zonă”. E mai ușor să ceri, e infinit mai greu să faci, însă nu se mai miră nimeni de perseverența unor amărâți care nu sunt altceva decât uneltele altora.

Trece prin mulțime încercând să facă abstracție de toate zgomotele din jurul său. Nici a încerca nu costă nimic, niciodată, chiar dacă demersul este, de cele mai multe ori, unul ratat încă din start. Orașul cântă/țipă/plânge/agonizează pe mai multe voci, Corul Robilor izbucnește la fiecare colț de stradă, dacă urlă și un câine, câteodată, decorul pare rupt dintr-un tărâm al abstractului continuu.

Trece prin mulțime și trage copilăria după el. Și-ar dori un fulger care să-i brăzdeze amintirile, dar norii se rezumă la a fi pleoștiți, plictisiți, îmbibați cu apatia citadină. Numără în gând, unu, doi, trei, patru, cinci, așteptând un tunet care să încerce să ajungă din urmă fulgerul imaginar. O așteptare zadarnică. Dar aude cum cineva îl întreabă cât este ceasul. Cât o nucă, să-l vezi pe-ăla de la Gară! Se abține. Patru fără douăzeci. Ei, la dracu’, chiar e târziu, răbufnește personajul curios. Târziu? Pentru cine? Pentru ce? O întâlnire pe cale de a fi ratată? Un tren deja pierdut? O altă zi care galopează mult prea repede către o altă noapte? Naiba știe, în cazul lui târziu totul ține de interpretarea fiecăruia, astfel că nimeni nu mai poate înțelege nimic, iar drumurile tuturor se intersectează printre ceasuri care sunt privite, de fiecare dată, altfel. Cu teamă, cu enervare, cu bucurie, cu disperarea celui care nu mai poate face nimic, cu lejeritatea nesimțitului de cursă lungă.

Trece prin mulțime. Trage copilăria după el. În urma sa rămâne un ceas uriaș, limbile se învârtesc în sens invers, nimeni nu vede cum timpul își pune mâinile sub ceafă și râde în hohote fiindcă are bunăvoința de a oferi măcar iluzia unor reluări ale atâtor vieți amestecate și rispite prin intersecții.

 ♣ Cristian Lisandru – 26 septembrie 2014