Te faci om la casa ta, pui gândurile în cui…


 

Se ascunde din nou printre gânduri, iar Dorel și frizerița – Cerasela, își aduce aminte, așa o cheamă, vrea să se mărite și n-are cu cine, dragoste cu sila nu se poate, poate n-are noroc, poate are ciudățenii de muiere singură și frustrată, poate caută bărbatul perfect pe care nu-l va găsi niciodată, poate e lesbiană și chestia cu mariajul imposibil e doar teatru ieftin – schimbă priviri complice. Femeia are părul până la umeri, ondulat, vopsit în arămiu, și o aluniță provocatoare în colțul din stânga al buzei superioare.

Vocea lui Dorel vine de departe:

 – Umblu pe la sprâncene?

Tresare.

 – Dacă e cazul.

 – Ar cam fi. Iar ești pierdut pe deasupra lumii, vezi să nu pici în nas. Așa te știu din școala generală, nu te-ai schimbat. O mai ții minte pe Gabriela?

 – Care Gabriela?

 – Aia mică și îndesată, cu ochi negri și jucăuși. Parcă era o veveriță. A opta B, la etajul doi, capătul coridorului, castani la fereastră. Tac-su era gestionar, mă-sa casnică. O pupam amândoi prin parc, cu schimbul, după ce cădea negura. Cică luam lecții de sărut. Asta nu se uită niciodată… Ce viață! Prima oară nici nu voia să ne lase să-i băgăm limba printre dinți, pe urmă nu mai scăpam de ea. Și culmea culmilor e că i-a ridicat altul fusta mai întâi. A luat caimacul, ’tu-l în cur pe mă-sa! Am fost niște proști. Și eu și tu.

 – Mai ales tu, parcă așa era replica din film.

 – Mai ales eu, recunosc, am dus-o odată și-acasă. Ne-am tăvălit pe canapeaua din sufragerie, ai mei erau la slujbă, opt ore plus suplimentare. Plan, cincinal, cum mergea treaba pe-atunci. Ne-am încins degeaba. Transpirație fără finalizare. M-am întâlnit cu ea luna trecută, am și uitat să-ți spun. Sau n-am avut când, că tu vii o dată pe lună la frizer.

 – Doar nu vrei să mă tund în fiecare zi, ești zgubilitic?

 – Măcar din prietenie să mai treci pe-aici, mai schimbăm o vorbă, te dai la Cerasela, îi faci curte, bați un apropo sentimental. Vii cu versuri, că doar cu asta te ocupi. Ce zici, scumpo, merge banda?

Frizerița perie haina clientului mustăcios, încasează o atenție de cinci lei, îi spune acestuia un „la revedere” mai mult decât promițător, apoi pufnește nemulțumită. Sau încearcă să pară.

 – N-avem lipici unul la altul. Dacă era să fie, era până acum. Mi se încrețește pielea până zice Gelu ceva. Mă ofilesc ca floarea însetată. E greu cu pornirea.

O privește dintr-o parte și surâde înțelegător. Piept bine împănat, mâini cu degete lungi, manichiură frumoasă. Vreo trei lanțuri de aur la gât. Două brățări pe mâna stângă. Rujată, parfumată. Cerasela. Ce nume stupid, cum să-i zici atunci când o muști de lobul urechii sau înainte de a-i suge un sfârc? Ela? Sela? Cera? Cerasela?

 – E văduvă de un an, i-a murit bărbatul în accident de mașină. Praf s-a făcut pe autostradă, ăia de la descarcerări și-au pus mâinile în cap. Gonea ca disperatul și culmea e că nevastă-sa habar n-avea încotro se ducea el la ora aceea și în ziua aceea. Mister.

 – Cui i-a murit bărbatul?

 – Gabrielei, poetule, doar nu Claudiei Cardinale. Nu despre ea vorbeam?

 – Scuze, nu eram atent.

 – Te-ai fâstâcit lângă Cerasela? E fată bună, din popor, s-a dus până-n spate, cred că își reconstruiește machiajul. Te place. Simt asta. Dar n-are noroc în viață. Gospodină, știe să tundă, mai are și alte calități. Te-ai scos. Te faci om la casa ta, pui gândurile-n cui. Te bagi în scutece la zece seara, dormi cu capu-ntre țâțe, dai afară tensiunea de peste zi.

♣ Cristian Lisandru


Toamna Hrebenciucului


România, ca țară a tuturor hoțiilor. A balivernelor debitate cu aerul celui care are dreptul de a oferi sfaturi chiar și atunci când în spatele unor cuvinte meșteșugite își fac culcuș doar trădarea și minciuna. Și se simt bine. A datului pe după plop, a ipocriziei care rămâne ascunsă sub perna hipo-alergică sau antisforăit. A lamentabilei formule „vom face, vom drege, vom reuși împreună”. A dorului de ducă, a ecuațiilor din care rânjește de-a pururi necunoscuta x. A afacerilor cu statul-vacă de muls, a peșcheșului, a balcanismelor de care unii sunt atât de mândri. România, ca o cloacă prin care mișună antemergătorii dezastrelor de toate categoriile.

Bulucindu-se spre facultăți – private sau nu –, viitorii șomeri cu diplomă bifează zâmbete de circumstanță și dau apă la moară părinților pentru care viitorul propriilor copii se prezintă într-un cenușiu înspăimântător. Învață încă din primele zile că nu poți reuși nimic în viață dacă nu te plasezi sub pulpana cuiva, în sfera de influență a cuiva, dacă nu tragi sfori sau nu te lași condus, precum o marionetă cu suflet ciuntit, de reprezentanții unei elite în care dreptul la paranghelia de prost gust este consfințit prin ordonanțe de urgență, prin vor cu bile albe și negre, prin desconsiderarea ideii că munca este brățară de aur.

România este țara în care zborul nu se poate desfășura decât de sus în jos, iar contactul cu țărâna milenară rămâne singura certitudine. Un picaj continuu, o nenorocire care nu vine niciodată singură, ci este însoțită la pachet – la prețuri din ce în ce mai mici, doar azi vă prezentăm o ofertă imbatabilă, nu ratați ocazia! – de întreaga sarabandă a decepțiilor prezentate drept ultima șansă a supraviețuirii în jungla parcelată de managerii ordonatori de credite. Sau de lehamite.

O țară a poeților, dar fără poezie. O foaie velină a scriitorilor care trăiesc de pe azi pe mâine, uitând să mai scrie, îmbătându-se cu licori ordinare prin bodegi cu ospătari infatuați care contabilizează bacșișul și, la ora închiderii, oferă celor interesați telefoanele unor pițipoance pentru care fiecare falus reprezintă încă o bornă pe drumul spre pierzanie. România penetrărilor neprotejate, a căsătoriilor din interes, a copiilor care nu-l impresionează niciodată pe un Moș Crăciun reprofilat.

Hrebenciucii, mari sau mici, se simt atacați fără motiv de procurori perverși, aserviți meschinelor interese de dreapta. Pe modelul „Năstase-Tracasatul de Serviciu”, Hrebenciucii sfidează cu nonșalanță normalitatea, lucrează zi-lumină în familie, pun osânză în familie, se țin în umbra unor trio-uri politice de succes uriaș – vezi Socrul Sârbu-Ginerele Ponta-Fiica/Nevasta Daciana. Au priză la public, la bani, la afaceri. Scriu cărți, dau interviuri, consideră că dosarele în care sunt implicați pot fi catalogate drept „porcărie”. Hrebenciucii au învățat să lovească sub centură, iar atunci când îi strânge legea de testicule sunt în stare să aducă în discuție până și drepturile omului. Sau Drepturile Hrebenciucului, fiindcă tagma asta este una atemporală și Consiliul Europei ar trebui să studieze intens problema. Hrebenciucii sunt ca Omul Care Trece prin Zid, își scutură praful de pe țoalele de firmă, apoi discută la telefon, cu tupeu maxim, despre transformarea unor legi în portițe de scăpare. Hrebenciucii au inițiative, întocmesc strategii și scenarii, se înșurubează în conștiința opiniei publice, transformă înfrângerile în victorii personale și își predau ștafeta din tată în fiu. Hrebenciucii, de fiecare dată când ajung la putere, ne tratează cu „ciu-ciu”, astfel încât de la Hrebenciuc la Hrebenciu-ciu nu e decât un pas.

Unde se duc toate visele pe care ni le facem ca niște prizonieri ai azilului contemporan? Fâlfâim aripi jumulite, croncănim a pagubă, încercăm să evităm măcar în ultima clipă oala încinsă și grătarul, fentăm încă o zi și ne spunem în gând „Doamne-ajută!” Sperăm să nu crească prețul la cartofi, aruncăm în tigaie două ouă în loc de trei, lungim zeama pentru a ne scurta zilele. Exagerat? Poate. E drept, pentru unii există o Românie a Raiului redescoperit. Ne caracterizează contrastele. Adam și Eva scot bani frumoși din videochat, Cain îl omoară în fiecare zi pe Abel, inventând alte și alte metode, Noe construiește fluierând o flotă pe care o face apoi dispărută fără a-i fi teamă că va fi invitat la DNA. Etaj după etaj, Turnul Babel strălucește sub un soare tembel, plictisit de propria strălucire nocivă.

Vorbim mult, însă nu ne înțelegem niciodată. Sărutăm din reflex și am uitat ce înseamnă gustul sărutului. Iubim în derâdere, ne ofilim, îi ajutăm și pe alții, mărinimoși, să se ofilească. Trecem prin bazar în căutare de chilipiruri, fără a ne da seama că noi, propriu-zis, suntem marfa expusă pe tarabe închiriate cu luna la prețuri exorbitante.

Toamnă pusă la conservă, țară uitată pe un raft prăfuit. Ascunsă în debaraua europeană, România nu-i face nimănui poftă. Eticheta „expirat” ni se potrivește de minune, iar dacă mai încercăm, uneori, să ne luăm zborul, ajungem rapid la concluzia că ni s-au tăiat aripile exact atunci când trăsesem aer în piept și compuneam ode tâmpite pentru Roza Vânturilor.

♣ Cristian Lisandru


Eu am visat să construiesc poduri între continente


Își complică viața cu un talent nebun. Demn de o cauză mai bună, bombăne un prieten din copilărie, inginer reprofilat în frizer, în timp ce-i ajustează perciunii și îl ține de vorbă. Cu un talent cel puțin la fel de nebun, gândește, privindu-și chipul palid în oglindă. Cearcăne pronunțate, deși nu bea decât ocazional. Ochi roșii. Doarme prost, chinuit de gânduri. Are senzația cotidiană că timpul trece pe lângă el doar pentru a-i face în ciudă, ca un tren pe care îl privești cum se îndepărtează de peron, zilnic, la aceeași oră, fără a avea puterea de a urca în el. Chiar dacă te așezi la coadă și îți cumperi de fiecare dată bilet.

 – Că visul, prietene, e numai bun la vremea lui. Pe urmă trebuie s-o lași mai moale, vii cu picioarele pe pământ, lași norii-n drumul lor aerian, ești mai atent la pământul pe care calci decât la alte universuri paralele. Mai scurtez sau las așa?

 – Rămâne așa. L-ai luat pierdut la spate?

 – Firește, clientul mi-e stăpân chiar dacă am fost la femei împreună sau l-am scos pe brațe din cârciumă. Eu am visat să construiesc poduri între continente – nu zic între suflete ca să nu intru în teritoriul tău poetic -, baraje uriașe și alte alea care să sfideze gravitația. Să rămână peste timp. Doar știi, că te băteam la cap.

 – Mă plictiseai de moarte, ca să fiu sincer fiindcă în clipa de față am foarfecele lângă ureche, însă îți cântam în strună. De ce m-aș fi răhățit în plăcerea ta? Până la urmă nu băteai câmpii, unii se visează astronauți și n-ajung nici măcar până la Curtici.

 – Ai fost și ești diplomat, Gelule, ce-i al tău e pus deoparte, nu pot să contest. M-am dus la inginerie, mama era în al nouălea cer, plângea de fericire-n sufragerie, tata și-a aprins luleaua și a slobozit un hai sictir. Sunt convins că intuia viitorul apropiat, mai ales că trăise în partid, cu partidul și pentru partid. Am pus burta pe carte, m-am pricopsit cu note mari, am făcut rahatul praf. Unii m-au îndemnat să plec din țară. Hai cu noi, ziceau, la alții e rost de muncă și de prosperitate, la noi se dărâmă totul, s-a schimbat regimul și mai întâi trebuie să demolăm ce-au făcut ăia de dinainte. Ca s-o luăm de la zero și să ne milogim de alții. Avem sindromul Înalta Poartă, nu scăpăm niciodată de el. O confirmă istoria.

 – Nu te-ai dus. Nici eu n-am vrut să plec, m-am înrădăcinat aici. Bună gluma cu Înalta Poartă.

 – Amară ca fierea. Acum îmi pare rău că nu mi-am luat picioarele la spinare. Eram mai tânăr, fierbea sângele-n mine. Clocotea. Prost nu eram, bun de muncă eram. Bine, n-o mai cunoșteam pe Marioara dacă plecam, tot răul a fost spre bine, până la urmă, dacă mă duceam în lume nu-și mai fâțâia bucile pe sub nasul meu exact când fluieram a pagubă și băteam bulevardele cu mers țanțoș de inginer ratat. Văzut, plăcut, ce rămâne de făcut, nu? Mai văzusem eu buci la viața mea, însă mi s-a pus o ceață pe ochi instantaneu, ți-am mai povestit. Când i-am pupat mâna m-a luat cu tremurat, când am dus-o-n pat plângeam cu lacrimi nevăzute. Așa te pocnește. Habar n-ai când te-a pocnit. Dar nu ține cu fâlfâiri din gene și alte prostii. Nuuuu… La mine a fost cu fâțâiala bucilor, cu asta m-a înhămat. Trage, Dorele, la căruță! Trag și-acum. N-o spun cu regret, să nu interpretezi greșit. Familia e celula de bază a societății.

Clientul din dreapta – mustăcios, trecut de cincizeci de ani, grizonat și încântat de propria imagine reflectată – încearcă să-și înăbușe râsul, fără a reuși. Frizerița îi face imediat cu ochiul, iar bărbatul – îl poate observa cu coada ochiului – intră în jocul ei și mustăcește.

 – Colegul Dorel e vorbă lungă, nu termină niciodată.

 – Ba să mă scuzi, cucoană și dragă colegă de tură, uneori termin prea repede. O fi din cauza mea sau a nevesti-mii? Sau a stresului multilateral dezvoltat?

 – Ia spune zău cu limba scoasă! Altfel nu te cred.

 – Vrei să-ncerci?

 – Nu fii porc, te spun Marioarei și dai de necaz cu ea. Ține-o-n pantaloni! Cu lacăt la fermoar.

♣ Cristian Lisandru