Normalitatea se construiește și respiră prin lucruri mărunte. În definitiv, chiar dacă nu întotdeauna găsim momentul potrivit pentru a spune asta – existând și destule situații în care nu descoperim niciodată izbăvitoarele cuvinte necesare –,  cu toții tindem către normalitate. Către normalizarea stării de fapt în care ne materializăm activitățile cotidiene, visele povestite sau nepovestite – am visat un cal care îmi recita din Bacovia, o fi de bine sau de rău? –, speranțele (fie ele deșarte, dar tocmai acestea dau greutate dulce acelora care, mai devreme ori mai târziu, se împlinesc), iluziile (cărămizile efemere ale castelelor de nisip pe care fiecare le ridică de-a lungul vieții, cu mai mult sau mai puțin talent) și, nu în ultimul rând, așteptările.

Imaginea unui peron de gară este de o covârșitoare banalitate, nimeni nu poate contesta asta. Chiar sugestivă fiind ea, împingând prin memoria colectivă locomotive pufăitoare care ajung în stație pentru a ne duce mai departe, către o altă perspectivă, împlinire, bucurie sau nemulțumire interioară. Locomotive pufăitoare (de modă veche, încinse, uleioase, murdare, ruginite, îmbătrânite de drumuri; noi-nouțe, ultimul răcnet în materie, rapide și silențioase – dacă un astfel de organism metalic poate fi vreodată, indiferent de țara de proveniență, silențios) care sunt ghidate de cineva – acarul Păun, spre exemplu, cel căruia i-am mai putea spune și destin, mai ales că aruncăm în cârca lui, de fiecare dată, ratările pe care nu avem curajul de a ni le asuma – pe alte linii, tocmai pentru a nu ajunge niciodată în gara unde ne așteptăm rândul la ceea ce am putea numi, apelând la o altă sintagmă banală, călătoria vieții.

Normalitate. Așteptare. Cele două sau trei țigări pe care le fumezi în fiecare dimineață, la cafea, lăsând gândurile să hoinărească dincolo de geam. Telecomanda care îți face cu ochiul și te convinge să apeși încă o dată butonul de legătură cu spectacolul mondial prezentat în funcție de interesele unor moguli de aici sau de aiurea. Însemnările pe care le faci în agendă pentru a nu uita că ești – sau încerci să pari – din ce în ce mai ocupat. Sărutul fugar pe care îl depui pe obrazul iubitei/soției atunci când pleci sau atunci când vii de la birou. O strângere de mână, nodul de la cravată, un „noapte bună” abia șoptit, îngrijorarea că ești cu un an mai bătrân, că n-ai reușit să faci decât foarte puțin din tot ceea ce notasei odată, peste măsură de optimist, pe Lunga Listă a Planurilor Personale. Îmbrățișări. Împreunări. Acel „te iubesc” care rămâne deasupra tuturor lucrurilor din viața ta, ca un colac de salvare, ca o revelație, ca un vis frumos pe care îl trăiești permanent, cu ochii deschiși.

(Un aeroport, semne de rămas bun, gândul că pleci și promisiunea că nu te vei mai întoarce niciodată în zona de influență a celor care nu zidesc decât monstruozități arhitectonice/politice prin care își proclamă setea de putere și de bani, credința ostentativă, tupeul de parveniți cu acte în regulă și ifosele de mardeiași cu gulere albe.)

Drumuri. Drumurile pe care le parcurgi în fiecare zi. Vitrinele pe lângă care treci, magazinele în care intri – aici sunt mere mai bune, dincolo nu e niciodată coadă, peste drum nu există vânzătoare ciufute, ăștia au un adaos comercial de-a dreptul nesimțit etc. –, băncile care se lăfăie în sedii luxoase și promit rezolvarea tuturor problemelor prin credite obținute cât ai zice „comision ascuns”, farmaciile apărute ca ciupercile după ploaie pentru a transmite că reclama este și sufletul comerțului cu medicamente-minune. Leacuri moderne pentru dureri de cap moderne. Pentru bătături de secol XXI, pentru prostata noului mileniu, pentru slăbit, pentru inimă, pentru gât, anti-stres, anti-insomnie, anti-depresie, anti-șpriț, anti-draci pe tine, pentru „zilele acelea”, pentru prelungirea unor erecții parșive, puse pe glume proaste cu nefericitul proprietar de organ viril.

(Amintiri așezate pe umerii tăi. Ca niște păsări căutându-și refugiul, fără a înțelege că tu, la rândul tău, te-ai transformat într-o pasăre călătoare.)

Chioșcul de unde altădată cumpărai în fiecare dimineață același ziar. Stația de autobuz unde nu mai socializează nimeni, fiindcă până și socializarea face parte din alte timpuri și spații. Stația de metrou, împânzită cu reclame, supusă acelorași infiltrații care au ajuns să facă parte din nepăsarea colectivă, înghițind pe nemestecate călători robotizați trimiși dintr-o parte în alta a orașului de propriile interese ascunse prin buzunare. Sau de propriile plictiseli aduse, măcar pentru câteva zeci de minute, la comun. Înghesuială. Mirosuri diverse. Câteva cărți răsfoite în grabă. Tablete. Multe tablete. E-book-uri și omniprezentele telefoane mobile pe display-urile cărora aleargă mesaje, personaje desprinse din jocuri necunoscute, cercuri colorate și alte forme geometrice. Căști. Urechile sunt obligate să treacă la un nivel superior al existenței, unul care te leagă prin fire subțiri (dar există și varianta bluetooth) de playlist-ul încropit acasă sau la birou. Capete legănate pe ritmuri misterioase, ochi pe jumătate închiși, degete care tastează mesaje. De dragoste, de adio, la trecerea timpului. Bancuri porcoase gustate de toți cei prezenți, indiferent de vârstă sau de pregătire. Chiar și cei oripilați rețin poanta și se străduiesc să nu o uite până acasă.

Normalitate. Iar s-a stricat liftul. Nici anul ăsta n-am plecat în concediu. Anul acesta am avut un concediu minunat. Unde facem revelionul?

(Cum? A trecut deja încă un an? Aproape, iubito… S-a construit încetul cu încetul, din indispensabilele mărunțișuri pe care le ducem alături de noi fără a le lua vreodată în serios. Mi-e dor de tine…)

♣ Cristian Lisandru