Atunci când nu mai știa încotro să o apuce, motivele – insignifiante sau nu – neavând o consistentă relevanță în acest punct al discuției, se lăsa înhățat de o altă realitate. Cei din jurul său râdeau, plângeau, își dădeau cu pumnii în cap, iubeau, urau, alergau după autobuze, transpirau, vânau femei dornice de conversație și ceva mai mult, puneau benzină în rezervoare, înjurau benzinarii, intrau sau ieșeau din magazine, trăgând după ei sacoșe burdușite sau doar dezamăgirea portofelelor goale, mâncau, beau, se îmbătau de supărare sau din cauza plictiselii, traversau pe roșu, urmăreau cu priviri încărcate de invidie șoferii așezați la volanul jeep-urilor de ultimă generație, plimbau cățeii, pisicile sau  propriile gânduri pe care nu aveau curajul să le mărturisească nimănui.

El nu-i mai vedea. E drept că trecea pe lângă ei, traversa strada alături de ei și părea a fi doar unul din miile de trecători care luau cu asalt trotuarele cu sau fără o țintă anume. Iată cum viețile – fie ele și unele care se intersectează – pot fi laolaltă și, totodată, separate.

Era un visător? Nu. Era doar un refugiat în lumea unor vise care nu se îndeplineau niciodată. Dacă o broască țestoasă, ca să dăm doar un exemplu, se ascunde în propria carapace atunci când simte pericolul, el își construise de-a lungul timpului o cochilie a unei (i)realități în care reușea să trăiască având ca puncte de reper propriile vise în mijlocul cărora se ascundea precum un hăituit.

Da, o să aveți măcar amabilitatea de a presupune că personajul nu se putea acomoda cu adevărata realitate. Că era născut prea devreme sau prea târziu, acolo unde nu ar fi trebuit să se nască, un perdant nativ pentru care visul permanentizat obsesiv se metamorfoza, pe măsura trecerii timpului, într-o închisoare sufocantă, claustrofobică. Și, făcând echilibristică mentală pe acest fir subțire al ipotezelor, la fel de bine am putea să ajungem la concluzia că personajul care trăia visând (visa trăind?) nu conștientiza, din nefericire pentru el, deteriorarea constantă a propriei existențe.

Îl putem vizualiza – dacă ne propunem trezirea imaginației din letargia păguboasă, ceea ce pentru mulți reprezintă o corvoadă – într-un spital de boli nervoase, plimbându-se de colo până colo, cu pași târșâiți, de-a lungul unui coridor luminat de inevitabilele lămpi fluorescente, un coridor care vine de undeva (poate din marasmul unor convulsii interioare demențiale) și se îndreaptă, trecând de ușile batante cu geamuri mate, către un sfârșit previzibil. Neapărat tragic. Apoi străpungem cu privirea zidurile vopsite în alb-murdar ale stabilimentului și urmărim aruncarea personajului într-o groapă comună, sub picăturile reci ale unei ploi indiferente. Câteva fulgere vor întregi de minune decorul, iar șuieratul vântului i-ar putea înfiora pe câțiva nostalgici ai filmelor de serie noire.

Într-adevăr, ipotezele prind viață, se dezvoltă, se ramifică, imaginile se succed cu repeziciune, fiecare participant la această experiență comună (există Alcoolicii Anonimi; putem înființa Visătorii Anonimi, întâlniri de două ori pe săptămănă, la demisol, cafea, covrigi etc.) are posibilitatea de a încropi/imagina un scenariu (o realitate?) în care personajul asupra căruia ne concentrăm atenția se poate integra, de voie/de nevoie, cu sau fără plăcere, cu sau fără grabă, întâmpinându-și nemilosul destin funebru sau, în varianta fericită, luptându-se eroic, fără încetare, pentru a-și croi – încetul cu încetul, gând cu gând, zi cu zi –  o altă soartă. Mai bună. Mult mai bună.

♣ Cristian Lisandru