Își complică viața cu un talent nebun. Demn de o cauză mai bună, bombăne un prieten din copilărie, inginer reprofilat în frizer, în timp ce-i ajustează perciunii și îl ține de vorbă. Cu un talent cel puțin la fel de nebun, gândește, privindu-și chipul palid în oglindă. Cearcăne pronunțate, deși nu bea decât ocazional. Ochi roșii. Doarme prost, chinuit de gânduri. Are senzația cotidiană că timpul trece pe lângă el doar pentru a-i face în ciudă, ca un tren pe care îl privești cum se îndepărtează de peron, zilnic, la aceeași oră, fără a avea puterea de a urca în el. Chiar dacă te așezi la coadă și îți cumperi de fiecare dată bilet.

 – Că visul, prietene, e numai bun la vremea lui. Pe urmă trebuie s-o lași mai moale, vii cu picioarele pe pământ, lași norii-n drumul lor aerian, ești mai atent la pământul pe care calci decât la alte universuri paralele. Mai scurtez sau las așa?

 – Rămâne așa. L-ai luat pierdut la spate?

 – Firește, clientul mi-e stăpân chiar dacă am fost la femei împreună sau l-am scos pe brațe din cârciumă. Eu am visat să construiesc poduri între continente – nu zic între suflete ca să nu intru în teritoriul tău poetic -, baraje uriașe și alte alea care să sfideze gravitația. Să rămână peste timp. Doar știi, că te băteam la cap.

 – Mă plictiseai de moarte, ca să fiu sincer fiindcă în clipa de față am foarfecele lângă ureche, însă îți cântam în strună. De ce m-aș fi răhățit în plăcerea ta? Până la urmă nu băteai câmpii, unii se visează astronauți și n-ajung nici măcar până la Curtici.

 – Ai fost și ești diplomat, Gelule, ce-i al tău e pus deoparte, nu pot să contest. M-am dus la inginerie, mama era în al nouălea cer, plângea de fericire-n sufragerie, tata și-a aprins luleaua și a slobozit un hai sictir. Sunt convins că intuia viitorul apropiat, mai ales că trăise în partid, cu partidul și pentru partid. Am pus burta pe carte, m-am pricopsit cu note mari, am făcut rahatul praf. Unii m-au îndemnat să plec din țară. Hai cu noi, ziceau, la alții e rost de muncă și de prosperitate, la noi se dărâmă totul, s-a schimbat regimul și mai întâi trebuie să demolăm ce-au făcut ăia de dinainte. Ca s-o luăm de la zero și să ne milogim de alții. Avem sindromul Înalta Poartă, nu scăpăm niciodată de el. O confirmă istoria.

 – Nu te-ai dus. Nici eu n-am vrut să plec, m-am înrădăcinat aici. Bună gluma cu Înalta Poartă.

 – Amară ca fierea. Acum îmi pare rău că nu mi-am luat picioarele la spinare. Eram mai tânăr, fierbea sângele-n mine. Clocotea. Prost nu eram, bun de muncă eram. Bine, n-o mai cunoșteam pe Marioara dacă plecam, tot răul a fost spre bine, până la urmă, dacă mă duceam în lume nu-și mai fâțâia bucile pe sub nasul meu exact când fluieram a pagubă și băteam bulevardele cu mers țanțoș de inginer ratat. Văzut, plăcut, ce rămâne de făcut, nu? Mai văzusem eu buci la viața mea, însă mi s-a pus o ceață pe ochi instantaneu, ți-am mai povestit. Când i-am pupat mâna m-a luat cu tremurat, când am dus-o-n pat plângeam cu lacrimi nevăzute. Așa te pocnește. Habar n-ai când te-a pocnit. Dar nu ține cu fâlfâiri din gene și alte prostii. Nuuuu… La mine a fost cu fâțâiala bucilor, cu asta m-a înhămat. Trage, Dorele, la căruță! Trag și-acum. N-o spun cu regret, să nu interpretezi greșit. Familia e celula de bază a societății.

Clientul din dreapta – mustăcios, trecut de cincizeci de ani, grizonat și încântat de propria imagine reflectată – încearcă să-și înăbușe râsul, fără a reuși. Frizerița îi face imediat cu ochiul, iar bărbatul – îl poate observa cu coada ochiului – intră în jocul ei și mustăcește.

 – Colegul Dorel e vorbă lungă, nu termină niciodată.

 – Ba să mă scuzi, cucoană și dragă colegă de tură, uneori termin prea repede. O fi din cauza mea sau a nevesti-mii? Sau a stresului multilateral dezvoltat?

 – Ia spune zău cu limba scoasă! Altfel nu te cred.

 – Vrei să-ncerci?

 – Nu fii porc, te spun Marioarei și dai de necaz cu ea. Ține-o-n pantaloni! Cu lacăt la fermoar.

♣ Cristian Lisandru