România, ca țară a tuturor hoțiilor. A balivernelor debitate cu aerul celui care are dreptul de a oferi sfaturi chiar și atunci când în spatele unor cuvinte meșteșugite își fac culcuș doar trădarea și minciuna. Și se simt bine. A datului pe după plop, a ipocriziei care rămâne ascunsă sub perna hipo-alergică sau antisforăit. A lamentabilei formule „vom face, vom drege, vom reuși împreună”. A dorului de ducă, a ecuațiilor din care rânjește de-a pururi necunoscuta x. A afacerilor cu statul-vacă de muls, a peșcheșului, a balcanismelor de care unii sunt atât de mândri. România, ca o cloacă prin care mișună antemergătorii dezastrelor de toate categoriile.

Bulucindu-se spre facultăți – private sau nu –, viitorii șomeri cu diplomă bifează zâmbete de circumstanță și dau apă la moară părinților pentru care viitorul propriilor copii se prezintă într-un cenușiu înspăimântător. Învață încă din primele zile că nu poți reuși nimic în viață dacă nu te plasezi sub pulpana cuiva, în sfera de influență a cuiva, dacă nu tragi sfori sau nu te lași condus, precum o marionetă cu suflet ciuntit, de reprezentanții unei elite în care dreptul la paranghelia de prost gust este consfințit prin ordonanțe de urgență, prin vor cu bile albe și negre, prin desconsiderarea ideii că munca este brățară de aur.

România este țara în care zborul nu se poate desfășura decât de sus în jos, iar contactul cu țărâna milenară rămâne singura certitudine. Un picaj continuu, o nenorocire care nu vine niciodată singură, ci este însoțită la pachet – la prețuri din ce în ce mai mici, doar azi vă prezentăm o ofertă imbatabilă, nu ratați ocazia! – de întreaga sarabandă a decepțiilor prezentate drept ultima șansă a supraviețuirii în jungla parcelată de managerii ordonatori de credite. Sau de lehamite.

O țară a poeților, dar fără poezie. O foaie velină a scriitorilor care trăiesc de pe azi pe mâine, uitând să mai scrie, îmbătându-se cu licori ordinare prin bodegi cu ospătari infatuați care contabilizează bacșișul și, la ora închiderii, oferă celor interesați telefoanele unor pițipoance pentru care fiecare falus reprezintă încă o bornă pe drumul spre pierzanie. România penetrărilor neprotejate, a căsătoriilor din interes, a copiilor care nu-l impresionează niciodată pe un Moș Crăciun reprofilat.

Hrebenciucii, mari sau mici, se simt atacați fără motiv de procurori perverși, aserviți meschinelor interese de dreapta. Pe modelul „Năstase-Tracasatul de Serviciu”, Hrebenciucii sfidează cu nonșalanță normalitatea, lucrează zi-lumină în familie, pun osânză în familie, se țin în umbra unor trio-uri politice de succes uriaș – vezi Socrul Sârbu-Ginerele Ponta-Fiica/Nevasta Daciana. Au priză la public, la bani, la afaceri. Scriu cărți, dau interviuri, consideră că dosarele în care sunt implicați pot fi catalogate drept „porcărie”. Hrebenciucii au învățat să lovească sub centură, iar atunci când îi strânge legea de testicule sunt în stare să aducă în discuție până și drepturile omului. Sau Drepturile Hrebenciucului, fiindcă tagma asta este una atemporală și Consiliul Europei ar trebui să studieze intens problema. Hrebenciucii sunt ca Omul Care Trece prin Zid, își scutură praful de pe țoalele de firmă, apoi discută la telefon, cu tupeu maxim, despre transformarea unor legi în portițe de scăpare. Hrebenciucii au inițiative, întocmesc strategii și scenarii, se înșurubează în conștiința opiniei publice, transformă înfrângerile în victorii personale și își predau ștafeta din tată în fiu. Hrebenciucii, de fiecare dată când ajung la putere, ne tratează cu „ciu-ciu”, astfel încât de la Hrebenciuc la Hrebenciu-ciu nu e decât un pas.

Unde se duc toate visele pe care ni le facem ca niște prizonieri ai azilului contemporan? Fâlfâim aripi jumulite, croncănim a pagubă, încercăm să evităm măcar în ultima clipă oala încinsă și grătarul, fentăm încă o zi și ne spunem în gând „Doamne-ajută!” Sperăm să nu crească prețul la cartofi, aruncăm în tigaie două ouă în loc de trei, lungim zeama pentru a ne scurta zilele. Exagerat? Poate. E drept, pentru unii există o Românie a Raiului redescoperit. Ne caracterizează contrastele. Adam și Eva scot bani frumoși din videochat, Cain îl omoară în fiecare zi pe Abel, inventând alte și alte metode, Noe construiește fluierând o flotă pe care o face apoi dispărută fără a-i fi teamă că va fi invitat la DNA. Etaj după etaj, Turnul Babel strălucește sub un soare tembel, plictisit de propria strălucire nocivă.

Vorbim mult, însă nu ne înțelegem niciodată. Sărutăm din reflex și am uitat ce înseamnă gustul sărutului. Iubim în derâdere, ne ofilim, îi ajutăm și pe alții, mărinimoși, să se ofilească. Trecem prin bazar în căutare de chilipiruri, fără a ne da seama că noi, propriu-zis, suntem marfa expusă pe tarabe închiriate cu luna la prețuri exorbitante.

Toamnă pusă la conservă, țară uitată pe un raft prăfuit. Ascunsă în debaraua europeană, România nu-i face nimănui poftă. Eticheta „expirat” ni se potrivește de minune, iar dacă mai încercăm, uneori, să ne luăm zborul, ajungem rapid la concluzia că ni s-au tăiat aripile exact atunci când trăsesem aer în piept și compuneam ode tâmpite pentru Roza Vânturilor.

♣ Cristian Lisandru