Se ascunde din nou printre gânduri, iar Dorel și frizerița – Cerasela, își aduce aminte, așa o cheamă, vrea să se mărite și n-are cu cine, dragoste cu sila nu se poate, poate n-are noroc, poate are ciudățenii de muiere singură și frustrată, poate caută bărbatul perfect pe care nu-l va găsi niciodată, poate e lesbiană și chestia cu mariajul imposibil e doar teatru ieftin – schimbă priviri complice. Femeia are părul până la umeri, ondulat, vopsit în arămiu, și o aluniță provocatoare în colțul din stânga al buzei superioare.

Vocea lui Dorel vine de departe:

 – Umblu pe la sprâncene?

Tresare.

 – Dacă e cazul.

 – Ar cam fi. Iar ești pierdut pe deasupra lumii, vezi să nu pici în nas. Așa te știu din școala generală, nu te-ai schimbat. O mai ții minte pe Gabriela?

 – Care Gabriela?

 – Aia mică și îndesată, cu ochi negri și jucăuși. Parcă era o veveriță. A opta B, la etajul doi, capătul coridorului, castani la fereastră. Tac-su era gestionar, mă-sa casnică. O pupam amândoi prin parc, cu schimbul, după ce cădea negura. Cică luam lecții de sărut. Asta nu se uită niciodată… Ce viață! Prima oară nici nu voia să ne lase să-i băgăm limba printre dinți, pe urmă nu mai scăpam de ea. Și culmea culmilor e că i-a ridicat altul fusta mai întâi. A luat caimacul, ’tu-l în cur pe mă-sa! Am fost niște proști. Și eu și tu.

 – Mai ales tu, parcă așa era replica din film.

 – Mai ales eu, recunosc, am dus-o odată și-acasă. Ne-am tăvălit pe canapeaua din sufragerie, ai mei erau la slujbă, opt ore plus suplimentare. Plan, cincinal, cum mergea treaba pe-atunci. Ne-am încins degeaba. Transpirație fără finalizare. M-am întâlnit cu ea luna trecută, am și uitat să-ți spun. Sau n-am avut când, că tu vii o dată pe lună la frizer.

 – Doar nu vrei să mă tund în fiecare zi, ești zgubilitic?

 – Măcar din prietenie să mai treci pe-aici, mai schimbăm o vorbă, te dai la Cerasela, îi faci curte, bați un apropo sentimental. Vii cu versuri, că doar cu asta te ocupi. Ce zici, scumpo, merge banda?

Frizerița perie haina clientului mustăcios, încasează o atenție de cinci lei, îi spune acestuia un „la revedere” mai mult decât promițător, apoi pufnește nemulțumită. Sau încearcă să pară.

 – N-avem lipici unul la altul. Dacă era să fie, era până acum. Mi se încrețește pielea până zice Gelu ceva. Mă ofilesc ca floarea însetată. E greu cu pornirea.

O privește dintr-o parte și surâde înțelegător. Piept bine împănat, mâini cu degete lungi, manichiură frumoasă. Vreo trei lanțuri de aur la gât. Două brățări pe mâna stângă. Rujată, parfumată. Cerasela. Ce nume stupid, cum să-i zici atunci când o muști de lobul urechii sau înainte de a-i suge un sfârc? Ela? Sela? Cera? Cerasela?

 – E văduvă de un an, i-a murit bărbatul în accident de mașină. Praf s-a făcut pe autostradă, ăia de la descarcerări și-au pus mâinile în cap. Gonea ca disperatul și culmea e că nevastă-sa habar n-avea încotro se ducea el la ora aceea și în ziua aceea. Mister.

 – Cui i-a murit bărbatul?

 – Gabrielei, poetule, doar nu Claudiei Cardinale. Nu despre ea vorbeam?

 – Scuze, nu eram atent.

 – Te-ai fâstâcit lângă Cerasela? E fată bună, din popor, s-a dus până-n spate, cred că își reconstruiește machiajul. Te place. Simt asta. Dar n-are noroc în viață. Gospodină, știe să tundă, mai are și alte calități. Te-ai scos. Te faci om la casa ta, pui gândurile-n cui. Te bagi în scutece la zece seara, dormi cu capu-ntre țâțe, dai afară tensiunea de peste zi.

♣ Cristian Lisandru