Sunt vagabondul vieții mele


Mi-am asumat îndrăzneala dezinvoltă de a prelua titlul unei melodii pe care o ascult de fiecare dată cu plăcere nedisimulată, mușcând din ea așa cum mușc și din viață, indiferent de oră. Cu pofta incomensurabilă a hămesitului nativ.

A fi vagabondul propriei vieți reprezintă – poate nu numai pentru mine, cel subiectiv prin definiție și protejat tocmai de subiectivismul său asumat, dincolo de alte conotații nefericite care nu-și au locul decât în cadrul unor analize superficiale, rezultat nefericit al concluziilor unor decrepiți mental – modalitatea cea mai simplă (doar un amărât de substantiv, nu?) de a transmite lejeritatea de bun gust (plus inevitabila asumare a eșecurilor personale, mai mici sau mai mari) cu care poate fi parcurs, la pas, drumul sinuos care se strecoară prin încrengătura de zile și nopți numită viață.

Un vagabondaj artistic, orice ar însemna asta, fiind cu toții de acord – cred, sper, mă iluzionez, ancorându-mă permanent în propriile iluzii care se rostogolesc precum un bulgăre de zăpadă ce adună speranțe în straturi nenumărate – că arta, în ansamblul ei, e doar o chestie de interpretare. Un vagabondaj sentimental. Un vagabondaj al eu-lui descătușat, mândru, lipsit de frustrări, îngrijorat (uneori, se întâmplă și asta, însă atât de rar) de o periculoasă și agasantă lipsă de îngrijorare. Un vagabondaj cu zâmbetul pe buze – în alte vremuri puteam să discutăm despre o pălărie pusă pe sprânceană, de o floare la rever, de o umbrelă baston, de o țigară fără filtru extrasă din tabacheră – și puterea formidabilă de a te lua chiar pe tine însuți în balon atunci când situația o cere. Și o cere. De foarte multe ori. Fiindcă situațiile în care ne regăsim de-a lungul periplului nostru de câteva decenii – atât de puțin, atât de mult – sunt pretențioase. Nu stau niciodată la coadă. Dau din coate. Reușesc să dețină supremația chiar și atunci când credem că piciorul lui Dumnezeu poate încăpea în palma noastră și râdem cu gura până la urechi, trâmbițându-ne fericirea de moment și aruncând confetti în aer spre a ne alimenta satisfacția.

Vagabondul propriei vieți știe (a învățat) să trăiască pe muchie de cuțit. Înțelege, fără a fi filozof cu acte în regulă (patalamaua, drama noastră de zi cu zi), fără a despica firul în patru și fără a încropi explicații plictisitoare, demne de un auditoriu la fel de plictisit/sictirit, că un minut de fericire reprezintă incomparabil mai mult decât o viață fericită. Cu atât mai mult cu cât sintagma „viață fericită” tinde să devină, pe zi ce trece, o culme a tupeului. Spune cuiva că ai o viață fericită și vei înregista intantaneu o privire care te-ar face, dacă ar putea, dacă ar căpăta consistența forței fizice, să intri în pământ de rușine. Nu-ți poți permite o astfel de îndrăzneală într-o lume a lamentărilor cotidiene, justificate sau produse ale ipocrizei trufașe. În consecință, vagabond sau nu, metaforic sau nu, aiuristic sau nu, amăgitor sau nu, păstrând sau nu proporțiile, trebuie să fii rezervat atunci când este vorba despre așa-zisa socializare. Care, la rândul ei, este interpretabilă până în străfunduri și devine, logic, bază de plecare pentru alte disimulări. Pentru alte invective. Pentru alte explicații puerile.

Mă dor zilele devenite trecut. Dar le iubesc pe toate. E un dulce masochism. Pierzându-le, urmărindu-le cum dispar în neant, fiind-mi dor de ele, urându-le, chinuindu-mă fără tortura lor, bătându-mi joc de ele câteodată (sau de cele mai multe ori, în astfel de condiții orice amăgire este malignă), înjurându-le ca în mahalaua autentică atunci când mi se par prea scurte sau mult prea mofturoase pentru gustul meu iabraș. Le iubesc așa cum iubești o femeie fără nume care a trecut prin viața ta doar pentru a-ți lăsa în urmă amintirea unor ochi miraculoși și urmele nevăzute ale celor mai calde palme. Așa cum iubești o carte la care te întorci de fiecare dată când simți nevoia să ajungi din nou – prin lectură reconfortantă – la sufletul tău sau așa cum iubești apusul (descriptibil/ indescriptibil) aceluiași soare sub care până și vagabonzii propriilor vieți au locul asigurat.

♣ Cristian Lisandru


Mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi încă o toamnă…


Mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi încă o toamnă… O toamnă lungă cât visele mele nepătrunse, umanizată provocator, împământenită și indiferentă în fața asalturilor furibunde ale unor samsari cu gulere albe pentru care drumul către propria fericire financiară trebuie să treacă neapărat prin nefericirea altora.

De la tribuna improvizată a indolenței colective mi se repetă că întreg calendarul e doar o continuă bătaie de joc pe care nu am luat-o până acum în seamă din cauza superficialității personale dăruită mie de ingrata mamă natură. Că sunt atipic, apatic și absent de la marea cacealma pusă pe ordinea de zi. Că am rămas – pentru a câta oară?  – pe dinafara senzaționalelor proiecte europene și că nu mai pot primi, din milă, decât câțiva firfirici care îmi vor menține în viață lacrimile amare. E bine și așa, privind partea plină a paharului. Tocmai absența lacrimilor m-ar înspăimânta de moarte și m-ar transforma într-o conștiință mumificată. Dar tu vorbește-mi despre viață, mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă…

Îmi pot face destule reproșuri. Printre altele, încă n-am învățat să fiu unul dintre oratorii care vorbesc vrute și nevrute, ținând pe sus coada lungă a tupeului, pentru a nu transmite nimic. Mea culpa. Inadaptabil, introvertit și cinic, uit câteodată să vorbesc. Rămân adeptul ideii care transmite sec că toate cuvintele irosite au prostul obicei de a se întoarce împotriva ta exact atunci când îți este lumea mai dragă. Lumea… O altă ratare personală pe care mi-o asum. N-am surprins momentul când s-a răsturnat cu fundul în sus – poate că eram supărător de atent la dansul fascinant al atâtor frunze mute – dar prea multe gânduri sunt călcate în picioare, în fiecare oră și în fiecare zi. Gândurile lumii s-au prelins pe trotuare și nu se găsește nimeni care să întindă o fâșie galbenă – Nu treceți. Gânduri sensibile. Mă tem că verbul a gândi se va transforma, ținând cont de întreaga conjunctură, în coșmarul mondial al acestui mileniu caracterizat prin controverse vandabile prezentate drept revelații.

Vorbește-mi despre viață, despre tine, mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă… Reușim să trăim miraculos. Sau e un miracol faptul că încă trăim cu toamna în gând într-un labirint tăiat chiar în carnea noastră, unul în care bezmeticii ajunși la putere fac legi după chipul și asemănarea lor, taie și spânzură, omoară cu zile și dansează pe mese în timp ce soarta ironică se distrează reinventând aplaudacii.

Îmi pare rău, însă nu mă pot îmbrăca la patru ace pentru a te invita la șușa cotidiană și la toate aceste imixtiuni bulevardiere. Prefer să rămânem în casă, ascunși în noi înșine. Aici mi-e mai toamnă ca niciodată, învelit în pledul acesta cu motive geometrice pe care l-am primit, cândva, de la cineva fără nume care nu dorea decât să ne ferească de frigul societății de consum. Vom bea câte un ceai și ne vom aduce aminte de alte toamne pe care le-am gustat împreună, tâmplă lângă tâmplă, înlănțuiți, îndrăgostiți și intangibili.

Afară se trăiește cu cuțitul la os. O sfâșiere continuă, o hemoragie nesfârșită de idioțenii cu sclipici, afișe imense din care zâmbesc tâmp oamenii-marionete ai unei crize din care au de câștigat doar hienele bipede. Vorbește-mi despre suflet, am constatat că acesta este un subiect pe care nu mai are nimeni curajul să îl abordeze în nelipsitele talk-show-uri ale banalizatelor înserări. Poate că ne-am pierdut, și eu și tu, printre atâtea știri cu titluri-bombă care fâsâie la prima lectură. Poate că, luați de valurile propriilor fantasme în care continuăm să credem cu asiduitate, nu ne-am dat seama că sufletul nu mai este la modă. Nu mai este o țintă pentru iluștrii necunoscuți deveniți zei ai marketingului contemporan. Dar toamna?

Mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă, pune-ți sufletul în palmele mele…

♣ Cristian Lisandru


Singura constantă din viețile lui paralele


Călătorește în timp, urmărindu-se. Uneori ar vrea să intervină, să modifice scenariul propriei vieți, să adauge ceva sau să șteargă altceva. Nu o face. Nu neapărat pentru că, procedând astfel, ar săvârși un sacrilegiu temporal sau pentru că orice schimbare ar atrage după ea, instantaneu și inevitabil, un număr nedeterminat de schimbări care ar deveni izvorul nesecat al unor nenumărate scenarii incontrolabile. Își calcă pe urme, studiindu-se atent, râzând cu gura până la urechi la propriile glume învățate pe dinafară, lăcrimând atunci când situația o cere, țopăind ca un clovn aflat în zi de grație dacă la orizont se întrezărește umbra vreunui succes temporar.

Este personaj și observator, în același timp, un anonim privilegiat care nu poate spune nimănui nimic despre revelațiile avute atunci când se retrăiește pe sine, trăindu-și viața de mai multe ori și de fiecare dată la fel. Savurează tentația de a-și pune piedică înainte de a trece o stradă oarecare, ar dori să verse cafeaua pe pantalonii călcați la dungă, eventual să-și fure iubita de sub nas pentru a-i scrie, cu aceleași cuvinte, alte poeme de dragoste.

Se răsfoiește. Nu face o analiză la sânge. Acceptă cu mărinimie imperfecțiunile trecutului pe care l-a învățat pe dinafară și, chiar dacă simte înțepături în inimă atunci când se apropie momentul dureros al unui eșec, reușește să se abțină. Nu închide o ușă, nu răsucește o cheie, nu deschide o altă ușă, nu potrivește ceasul cu o oră în urmă, nu se întoarce niciodată din drum, chiar dacă știe că urmează să alunece pe gheață și va sta cu piciorul în gips. Nu o cotește la stânga atunci când e conștient că a merge înspre dreapta se va solda cu dureri de cap colosale.

Poate că îi este teamă. Deși dorește cu disperare să trăiască mai multe vieți. Își imaginează doar că introduce paranteze din timp în timp, că pune un punct acolo unde altădată a plasat o virgulă, că elimină linia de dialog dintr-o zi oarecare. Că încheie mult mai devreme un capitol, că aduce completări unor paragrafe mult prea scurte.

Brusc, scenariile se modifică, iar viețile lui paralele capătă consistență și trăiesc impetuos, nederanjate unele de altele. El, același el, le primește pe toate. Bucuros, captivat, emoționat, surescitat. Evoluează, involuează, coboară, urcă, râde, plânge, scrie, recită, construiește, dărâmă, iubește, urăște, cară pietre de moară, pune pietre la temelia altor evenimente personale, încearcă să intuiască/înțeleagă cum va fi sfârșitul. Sfârșiturile aceluiași el.

Un el multiplicat își intersectează pașii, se atinge ca din greșeală și merge mai departe. Fiecare el are propriile gânduri, însă – spre exemplu – cărțile răsfoite de toți acei el nu sunt niciodată aceleași. A fost extrem de surprins, inițial,  dar a ajuns la concluzia liniștitoare că  fiecare el, rămas de unul singur (de capul lui, liber să facă tot ceea ce poftește, cum poftește și când poftește – iată marele avantaj al vieților paralele), are dorințe literare diferite și încearcă să treacă prin fiecare zi exact așa cum simte. Gusturi culinare diferite, destinații diferite, îmbrăcăminte diferită. Un același el peste tot și, paradoxal, altul.

Singura constantă din viețile lui paralele este ea. Motiv pentru care, de fiecare dată când o vede la brațul unui alt el, își mușcă buzele. Enervat și chinuit de o gelozie feroce.

♣ Cristian Lisandru


Istoria cu poalele-n cap


 – Muică, suntem neam de piatră! Să nu mă contraziceţi, fac scandal. Şi ştiţi că scandalul este pentru mine a doua natură. Mă simt ca peştele în apă atunci când e rost de scandal, cearta – dar numai aia constructivă, na! – mi-e hrană în fiecare zi. Polemică. Asta cer. Polemică.

 – Bre, vezi că s-a cam tocit piatra aia a lu’ matale, au ronţăit-o intemperiile, vicisitudinile, dezamăgirile şi ratările. Podu’ de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Aş putea să zic că au muşcat din ea cu poftă maximă şi neîmplinirile, dar îmi vine să plâng şi mai bine tac. Tăcerea e de aur.

 – E de aur pe dracu’! Ia mai lăsaţi-mă cu prostia asta. Dacă taci, mai ales în ziua de azi, eşti prost. Prost. Scrie prost pe fruntea ta cu litere mari de tipar. Gură mare să ai şi gata, te-ai scos, s-a pus reflectoru’ pe tine, vedetă te intitulezi…

 – Lasă, bre, că nici să vorbeşti ca radioul, neascultat de nimeni, nu e bine. Nu e bine deloc, hai că mata ai experienţă de viaţă şi ştii la ce mă refer. Mă pui la încercare, la teste ascunse. Mai bine asculţi cu urechea pâlnie.

 – Adică să tragi cu urechea e mai bine? Păi de-aici vin şopârlele, băiatule cu caş la gură şi nedus la femei, cică şopârlele vin pe surse… Alea care doresc să-şi păstreze întotdeauna anonimatul.

 – Nu, bre, hai că te-ai ambalat prematur, că nu e normal să fii şulfă, nu asta susţin eu. Nu-mi plac sifonarii, mor pe ăia care dau pe goarnă. Da’ ziceam în traducere liberă că a emite inepţii la orice oră nu înseamnă că ai şi ceva de spus. Militez pentru dreptul la exprimare, da’ să fie cu cap. Cu început, cuprins şi sfârşit. Mă interesează în mod deosebit concluzia, concluzia aia argumentată corespunzător.

 – Bă, tu începi să mă enervezi, faci pe deşteptul cu mine. Auzi la el, argumentată corespunzător, unde te afli tu, la academie? Azi nu e nevoie de argumente, e nevoie de sacu’ plin cu vorbe, dacă sunt şi meşteşugite dai lovitura, îi faci pe fraieri din cuvinte, le dai şi bani de taxi pe urmă, ca să nu plângă…

 – Stai, bre, potolit, că ştii că te respect ca pe tata, săracu’, cum să vreau enervare la aceeaşi masă? Na, că mai dau eu un rând, îmi place să beau cu mata aci, la botu’ calului. În picioare, la varice

 – Ţâcă, ascultă-mă bine, m-a-ndoit viaţa, dar m-am pus la loc, Hopa-Mitică am fost când a trebuit. Suntem neam de piatră, mă, de piatră, şi-mi vine să iau istoria la palme, că n-a ţinut cu noi…

 – Da’ şi noi am tratat-o cu curu’ în momente cheie, nu poţi să mă contrazici, nene, cât să-ndure şi istoria, să stea ca s-o facem noi poştă şi pe urmă să ne trimită bezele în semn de mi-a plăcut, mai vreau?! Nu se poate, are şi istoria mândria ei. I-am cam ridicat poalele-n cap, bre…

 – Ia uite la ţâcă, are nerv, prezintă potenţial! Hai că mi-ai plăcut. Istoria cu poalele-n cap. Bună asta, o reţin… Mai dai un rând?

 – Dau, bre, de ce să nu dau? Mai vorbim de una, de alta, mata ştii să porţi dialogul… Eşti umblat, se vede de la distanţă, se simte…

 – Adevărul e că m-a cam plimbat foamea de viaţă de colo-colo. M-am oprit să beau câte o halbă când mi s-a făcut şi sete, la colţu’ destinului, în picioare, cum facem azi, da’ pe urmă am plecat mai departe. Încă n-am obosit. Forţos. Din neam de piatră.

♣ Cristian Lisandru