Toamnă cu veșminte sfâșiate, o iarnă geloasă ca o ibovnică abandonată, nesătulă, nerăbdătoare, musafir neinvitat care are pretenția de a muta mobilele prin casă fiindcă nu-i place atmosfera poemelor bacoviene pe care și-așa nu le mai citește nimeni. Ploile mocănești sunt doar o amintire vagă a altor vremuri, normale din punct de vedere calendaristic, acum ninge în octombrie pentru a ne da încă o dată de înțeles cât suntem de nepregătiți atunci când ne batem cu pumnii în piept și defilăm, încă din vară, la volanul unor utilaje vopsite țipător.

Nici toamna nu mai e toamnă. Însă, din moment ce nimic nu mai este așa cum credem (în superficialitatea noastră nativă căreia îi plătim tribut o viață întreagă) că trebuie să fie, eventualele mirări sunt desființate din start. Poate că trebuie să le luăm pe toate așa cum sunt, așa cum vin, așa cum ne sunt date din desaga destinului. Prea multe întrebări dau dureri de cap, durerile de cap dau insomnii (și invers), insomniile aduc tulburări și mai grave. Mai bine să acceptăm inevitabilul și improbabilul ca probabil. O toamnă-iarnă cu accente de dramoletă, o iarnă-toamnă pusă pe șotii, o vară uscată ca iasca sau una în care plouă până ne simțim sufletele îmbibate și renunțăm la converși pentru a cotrobăi prin debarale după bocanci sau cizme de cauciuc.

Mi-a transmis un amic că oricum nu ne convine nimic, indiferent de subiect sau conjunctură. N-ai văzut, monșer, cât suntem de năzuroși? Oricum o dai, nu e bine. Nu e bine în sport – uite ce-a pățit Halep, Serena a câștigat exact atunci când trebuia și s-a scos, nu mai vorbește nimeni de papara pe care i-o trăsese fătuca noastră mai înainte, câștigătorul ia tot, cum spuneau bunăciunile de la ABBA, îl doare fix în pix sau nici acolo –, nu e bine în politică, nu e bine la nivel economic, de nivelul geopolitic sau geostrategic nici nu mai discut fiindcă îmi stă beuturica în gât.

Nu e bine. Un laitmotiv. O constantă. O concluzie trasă la șpriț, asta e adevărat, dar una indiscutabil valabilă.

Și cam ce-ar fi de făcut?

Întrebare pusă doar de dragul de a mai înșira niște cuvinte pe ață, ca să stea precum covrigii din magazinele sau cârciumile sătești.

Adaptarea, monșer, asta este ultima soluție. Nu zic de revoluții, că oamenii de azi au alte priorități, iar la noi nu-i mai scoți la zaveră cu una, cu două. Dacă nu ne adaptăm vine extincția, noi și dinozaurii, pa și pusi, alții la rând! Poate peste niște mii de ani or să intre unii în muzeele lor sofisticate și vor zice că prin Balcani a existat o civilizație care a făcut implozie. Rămâne să descifreze ei toate motivele, noi vom fi oale și ulcele, la doi metri sub piciorul de plai, cu gura de Rai pe vecie ferecată.

În consecință nu trebuie să ne mirăm de nimic…

Numai proștii se miră ca tutele! Mirarea nu-ți dă nimic, doar te face cu o clasă mai prost.

Dar dacă ne adaptăm la mai rău/mai nașpa și înghițim fiecare gălușcă oferită se poate spune că ne-am trăit traiul și ne-am mâncat mălaiul. Masa de manevră. Mulți, dar proști. Nu mai e valabilă chestia cu proști, dar mulți, fiindcă proștii, oricât ar fi de mulți în condițiile date și impuse de un Minister al Lipsei de Educație, n-au dreptul decât să-și rumege prostia și să înghită în sec. Eventual să încalțe și în toamna-iarna asta bocancii scâlciați de acum două-trei ierni. Sau să-și ia alții de pe vreo tarabă ordinară, numai buni să te lase fără tălpi după trei zile. Cu indulgență.

Toamna asta nu face, totuși, excepție de la o singură regulă. Discuțiile cu și despre RADET, cu și despre paltonul pe care altădată îl aruncai pe umeri pentru a nu îngheța de frig în sufragerie. Caloriferele sunt amorțite, singurele care ne mai dezmorțesc sunt înjurăturile. Probleme grave pe coloana cutare, instalație antică, încă n-au fost nu-știu-câte-zile/nopți cu minus x grade, lasă că e perioada alegerilor și vine căldura de la primărie, hai cu votul pe conductă, de altfel nici nu este așa de frig, strămoșii n-aveau calorifere. Te tragi mai aproape de nevastă și, dintr-o dată, prin amabilitatea celor care nu fac altceva decât să se joace cu nervii noștri, toamna devine una romantică. Unde dai și unde crapă. Tot răul e spre bine. Partea plină a paharului. Vorba amicului meu – trebuie să ne adaptăm. Altfel vom trăi disperarea presupusă a dinozaurilor care au pierit pe limba lor exact când le era lumea mai dragă.

Problema cu adaptarea este, orice s-ar spune, esențială. Ori noi habar nu avem ce înseamnă asta, ni s-a atrofiat instinctul de conservare și nu ne mai putem descurca prin jungla contemporană, viitorul rezervându-ne o descompunere urât mirositoare prin mlaștinile societății de consum, ori cei care ar dori să ne adaptăm ne oferă numai variante perverse care se încheie, invariabil, cu decesul cobaiului multiplicat.

Noi suntem inadaptați. De-o viață. Fără patalama la mână, însă pe asta chiar nu o cere nimeni la vreun interviu. Firește, tocmai din această cauză, fulgii unui octombrie teribilist par smulși dintr-o peliculă horror.

Ce horror, monșer, care horror? La ăia, la Hollywood? Greșit, monșer, horror e aici, încă de pe vremea în care Burebista tăia viile, iar chefliii bărboși din subordine acceptau abstinența temporară și nu se gândeau s-o pună de-o revoluție în direct și la oră de vârf. Auzi, monșer, am și eu o întrebare de dinozaur pe cale de dispariție. Una singură. Oare Burebista ăla o fi avut mai multe bordeie decât Ponta și Iohannis la un loc?

Poate că la acest capitol stătea mai bine. Dar sigur nu făcea shopping la Paris cu șefa de la DIICOT-ul dacic, nu se lansa în afaceri cu retrocedări, avea o cu totul altă viziune despre campania electorală și, mai ales, nu dădea ordonanțe de urgență. Sabia era sabie, friptura era friptură. Acum ne taie fripturiștii cu lama zâmbetului parșiv, iar lupii năpârliți urlă a pagubă printre secțiile de votare. 

 ♣ Cristian Lisandru – 01 noiembrie 2014