Se zvârcolește sub tâmple amintirea neștearsă a unor alte toamne, pe la streșini se preling gânduri reci, înfrigurate, ajunse fără să știe (când, cum, de ce?) la o margine de noapte lungă cât o speranță sortită de la bun început deșertăciunii.

La ce te gândești?

Nici eu nu mai știu, toate posibilele răspunsuri îndelung căutate s-au rătăcit prin dezmățul vârtejitor de frunze, sunt și eu la fel ca toate gândurile acelea pribege pe care le-am exclus din mine, neîndurător, fără a le oferi șansa infimă a unui simulacru de protest nocturn și acum picură, îngânându-se cu ploaia.

Apropie-te, mi-e frig și mi-e dor, mi-e frică de vântul acesta chinuit de turbare…

Dincolo de ferestre latră convulsiv un câine surescitat, aflat în pragul isteriei, îl văd cum se smucește în lanț, cum mușcă din vântul sălbatic, pătimaș, iar din rănile acelea nevăzute de nimeni (în afară de mine, deși…) curg frunze și povești foșnitoare.

Iarna e o zgripțuroaică hulpavă care înfulecă pe nemestecate toate basmele, iar toamna, amărâta de ea, se consolează ciclic doar cu ploile insistente care nu o părăsesc niciodată. De ce nu-mi scrii un basm despre o toamnă fără sfârșit și despre o iarnă întoarsă pentru totdeauna din drum?

Scriitorii poveștilor sunt personaje privilegiate. Soarta îi răsfață și au pe umăr câte un spiriduș alături de care trec râzând prin Valea Plângerii. Oricine poate încerca să scrie câteva rânduri sau să construiască o intrigă din subterfugii și banalități, dar în absența spiridușilor basmele abia încropite dispar încetul cu încetul de pe foaie, până la cântatul cocoșilor, și nimeni nu le mai poate descoperi vreodată pe harta plină de taine a cețurilor nepătrunse și a cuvintelor ascunse de ochii avizi ai curioșilor.

Aceasta e o altfel de noapte. Poate va bate un spiriduș la ușă, rugându-ne să-l servim cu un ceai și să-l găzduim preț de o poveste fără bătrânețe și fără de moarte…

Vântul rănit s-a prăbușit în mijlocul curții și geme peste frunzele jilave, câinele adulmecă nedumerit, poate că nici nu și-a imaginat vreodată că va ieși învingător dintr-o astfel de luptă inegală, dar ipoteza este valabilă doar în cazul în care un savant (neapărat) nebun ar demonstra că imaginația nu aparține, exclusiv, bipezilor infatuați.

De ce nu vii în pat?

Sunt lângă tine, iubito, ca o toamnă fără sfârșit, ca un basm încă nescris, ca un anonim ascetic, pierdut iremediabil prin cea mai lungă noapte a existenței sale, ca un spiriduș care mână către nicăieri, pe sub genele nopții, o caleașcă sculptată într-un dovleac uriaș. Se târăște un vânt peste pârloaga din mine, lingându-și rănile, și scriu cu frunze, la lumina firimiturilor de lună, că te iubesc…

Atunci când mușcă iarăși din trupul meu, un câine năuc descoperă gustul unei toamne care învață, scârțâind reumatic pe la toate încheieturile, să fie om.

 ♣ Cristian Lisandru – 6 noiembrie 2014