Fiecare frunză murmură povestea copacului din care s-a desprins. Dar nu avem timp să citim. Suntem mult prea preocupați de cu totul alte oferte tomnatice, acelea care pătrund în spațiul intim ambalate corespunzător, incitant, legate cu fundă roșie (albastră, galbenă, portocalie, chestie de gust, opțiune, doctrină încropită pe genunchi etc.), aparent misterioase și ridicate în slăvi de guri-purtătoare ale nimicului scuipat printre dinți, condamnate să-și plătească hrana de zi cu zi prin perorații uluitoare, lipsite de consistență, fade.

Frunzele acestea uscate nu au consilieri de imagine și nici eleganți aducători de vorbe în doi peri, periați, parfumați și mândri nevoie mare – în teribilismul lor alimentat de ordinare trăiri subiective – fiindcă se pot duela de la distanță cu alții ca ei, spre binele partidului propriu și al conducătorului iubit, oricare ar fi el și oricum ar presta în fața publicului amețit de atâtea nimicnicii și nemernicii scoase din jobene nevăzute. Niciun reporter nu va împinge microfonul către glia străbună pentru a întreba, descătușându-și mirările ținute în frâu de politica postului tv sau a fițuicii vândute împreună cu terfeloage de doi bani, cum poate încăpea o eternitate între creanga văduvită de frunze și pământul care își primește ofranda anuală într-o tăcere demnă.

Suntem convinși că nu ne vom usca niciodată. Că vom fi plini de seva pământului, că nu ne va pălmui vântul pentru a ne scoate gărgăunii din cap, că nu vom fi zdrobiți sub pantofii unor trecători indiferenți.

Frunze. Oameni. Toamne. Fiecare frunză murmură povestea copacului din care s-a desprins. Fiecare om ar avea o poveste de spus înainte de a se desprinde, la rândul său, de pe una dintre crengile copacului universal. Dar nu citește nimeni.

Cine mai are timp de povești când trece încă o caravană electorală prin intersecție și un individ cu voce stridentă se dezlănțuie de parcă toți monștrii cunoscuți și necunoscuți ar veni pe urmele sale?

Cine mai poate urmări zborul frânt al unei frunze atunci când sună telefonul și o pițipoancă gureșă – fiecare partid deține astfel de specimene mieroase și prețioase într-un call center politic – vrea neapărat să îți demonstreze că alegerea ideală a vieții tale nu poate fi alta decât acceptarea/votarea candatului-minune recomandat de ea cu atâta delicatețe/politețe forțată?

Suntem prinși într-o menghină insensibilă. Gânduri aplatizate. E drept că stânga nu știe ce face dreapta, însă noi nu mai știm nici ce propune stânga și nici ce oferă dreapta. Încercăm să alegem calea de mijloc, cu gâturile înțepenite, să dăm credit – din nou, pentru a câta oară? – răului mai mic. Răul, în pofida gradelor sale de comparație, nu poate aduce nimic bun. Iar menghina își vede imperturbabilă de strânsoarea ei dezastruoasă, sufocându-ne, umilindu-ne, cadorisindu-ne cu tortura care devine, iată, o a doua natură. Sosește un deceniu politic – două mandate, rien ne va plus – numai bun 🙂 pentru a ne transmite încă o dată că trandafirii vin la pachet și cu spinii aferenți.

Frunze. Oameni. Toamne. Și indispensabilele, nenorocitele imixtiuni, luări peste picior, agresiuni electorale mascate în abordări diplomatice, promisiuni neonorate. Niciun certat cu bunul simț – plus toată șleahta de speculanți și lingăi care îi dă târcoale de dimineața până seara – nu anunță de la tribuna propriei incompetențe că va renunța la tertipurile nocive prin care încearcă să manipuleze voturi și conștiințe pentru a citi mulțimilor – măcar cinci minute, nu mai mult –  minunatele povești ale unei alte toamne.

Motiv pentru care ar trebui să dăm sictirului ce este al sictirului. Eventual să introducem câte o frunză în urna de vot. Atât și nimic mai mult. Le vor privi nedumeriți, le vor pipăi pe o parte și pe alta, vor suna la șefi, la vraci, la popi sau la Biroul Electoral Central. Le vor declara nule. Și ce dacă? Spre deosebire de viețile noastre aflate la cheremul cioplitorilor în fum și fumuri, toamna nu poate fi atinsă de nulitate.

♣ Cristian Lisandru – 8 noiembrie 2014