– Garantezi mariajul reușit și dragostea cu năbădăi?

 – Presupun, Gelule, presupun. Sunt chestii cu care nu poți să glumești, mai ales în probleme de suflet. Marioara e geloasă. Nevastă model, minus gelozia, m-a disperat cu ea.

 – N-are pe nimeni?

 – Cine?

 – Cerasela, nu despre ea vorbeam?

Dorel râde mânzește.

 – Unu la unu. Îi dădea târcoale un motociclist, imaginea clasică. Piele, bocanci, bandană, barbă, i-am și zis fătucii să cumpere cd-uri cu ZZ Top. Nu știa de ei, ea ascultă altceva.

 – Iglesias?

 – Ești pe-acolo. Când o apucă suspinele mi se face milă. O milă de-aia bărbătească, prima-ntâi, vascularizată corespunzător, mai c-aș răstuna-o pe scaun, în fața oglinzii, ca s-o scap de melancolie. Chiar sunt curios cum o fi la pat.

 – Vă regulați și după aia vă tundeți reciproc. Ce zici de imaginea asta?

 – E ca-n filmele cu proști. Nu te mai foi atât, încă două-trei minute și ești gata. La dentist ce dracului faci?

 – N-am mai fost de doi ani. Am dantură bună.

 – Toți zicem așa până-ncepem să sorbim numai zeamă. Pe urmă trecem la proteze și le lipim cu Corega, ne dăm tineri și tari în dinți.

 – Și n-a mers lipeala cu motociclistul?

 – Azi aici, mâine-n Focșani. Ăsta avea chef de băgat lemne-n sobă, nu de însurătoare. Nu-l vedeam cu Harley-ul în Obor nici în visele cele mai fanteziste. Ăștia ca el nu aduc cartofi din piață, au alte îndeletniciri.

 – Și Cerasela? A depășit momentul sau și-a depus dosarul pentru școala de maici?

 – Mai întâi a plâns în pumni. Câteva zile. Pe urmă l-a dat uitării. Dar cred că-i pare rău că nu i-a luat barba-n foarfece, parcă era patriarh.

 – Cu bandană și Harley?

 – Nu mă mai miră nimic în ziua de azi, Gelule, am văzut prea multe până acum. Nu cerceta aceste legi dacă nu poți să le-nțelegi…

*

Se simte ușor ca un fulg. Îl împinge de la spate o toamnă cu aere de doamnă care își ascunde încheieturile mâinilor chinuite de reumatism sub mănuși pescuite din scrinul unei fete bătrâne. Stă să plouă peste oraș, cerul pare atât de aproape de pământ încât îi vine să se aplece pentru a nu fi lovit de norii amenințători, ocolește un bătrân care și-a atârnat la gât un carton jerpelit. Suferă de o boală incurabilă și are nevoie de bani. Este așezat turcește, la marginea unei parcări, chiar în dreptul unui Range Rover alb.

Contraste. Și ele sunt o boală incurabilă a acestor vremuri în care clasa de mijloc agonizează pe un pat uriaș, cu cearșafuri murdare, sub privirile indiferente ale unor medici plictisiți de propria neputință.

Dar el se simte ușor ca un fulg. Habar nu are de unde a venit o astfel de senzație, o astfel de imagine a unor cearșafuri murdare pe care nu se mai sinchisește nimeni să le schimbe vreodată. Și de ce le-ar schimba, în definitiv? Doar pentru a oferi o fărâmă de normalitate disipată rapid în marasmul cotidian?

Câteva vitrine goale. Spațiu de închiriat. For rent. Taman în buricul târgului, își spune, însă cererea tinde către zero. Fostul magazin de mobilă – vizualizează alte paturi, matrimoniale, acoperite cu saltele confortabile, spre satisfacția coloanei vertebrale, etichete agățate la un colț, prețuri năucitoare, angajați privind în gol, în așteptarea clienților care vor pune o sumedenie de  întrebări și nu vor cumpăra, totuși, nimic – se va transforma în casă de pariuri. Sau în cafenea. Sunt atât de multe cafenele pe bulevard încât poți trage concluzia că ne-am transformat în Țara Veșnicei Sieste Wi-Fi. Adolescenți sau personaje între două vârste sug câte un fresh și lovesc cu degetele display-urile gadgeturilor la modă. Atârnate în colțuri, plasmele desăvârșesc letargia prin imagini preluate de pe Fashion TV sau din playlist-urile video ale canalelor muzicale de nișă care promovează videoclipuri garnisite cu reclame aiuritoare. Reclama, sufletul comerțului.

♣ Cristian Lisandru