Se votează după ureche. Și nu de ieri, de azi. Se votează emoțional. Sau în dorul lelii. În bășcălie, fiindcă bășcălia – ca să parafrazăm – este frate cu românul din imemoriale vremuri. Se votează cu zâmbetul pe buze și cu ochii mijiți a „te-am făcut, fraiere!” Votăm „la anularea votului”, ca să nu spunem că nu ne-am prezentat, că nu ne-am făcut datoria (?) de cetățeni onorabili, că n-am pus sufletul și ștampila la bătaie, indiferent de starea de spirit – graficul arată o săgeată cu vârful în jos și-și bate joc de noi ca un nenorocit ce se află – sau de vremea mofturoasă. Votați cu curu’, strigă unii pe la colțuri, chibițându-și neputința, în vreme ce analiștii politici vând castraveți grădinarului și caută sintagme politicos-elegante prin care să transmită același mesaj întristător mămăițelor și bătrâneilor simpatici. Ce-o să semănăm, aia o să culegem! Cine nu merge la vot e un tâmpit! Cine merge la vot e un fraier! Cei mai slabi candidați de până acum, ce-am avut și ce-am pierdut…

Bineînțeles, onor clientela de partid (și dintr-o parte și din cealaltă, o apă și un pământ; lătrătorii sunt iar pe cai mari, afaceriștii se implică financiar și neapărat „pe sub mână”, baronii se pregătesc pentru „înțolirea” festivă) susține că oamenii care vor fi „loviți” cu ștampila (cu norocul, cu dezastrul, cu ironia unui destin șugubăț?) sunt exact personajele/personalitățile potrivite pentru a ne scoate la liman. Pentru a ne extrage din noroi. Din rahat. Din groapa fără fund unde am ajuns – fiindcă memoria nu ne joacă feste, cel puțin deocamdată – din cauză că oamenii dânșilor (fără număr, fără număr!), de-a lungul timpului ingrat, s-au considerat providențiali, eroi, șmecheri nevoie mare și norocoși cât cuprinde. Rotirea la cașcaval – asezonată după gust cu nesfârșitele alianțe contra firii, contra doctrinelor, contra bunului simț – a avut urmări și pentru dânșii (portofele pline, afaceri profitabile, imagine cosmetizată) și pentru noi (jale; jale mare; jale din ce în ce mai mare; jale nesfârșită).

Expresia „cui pe cui se scoate” o fi bună la mahmureală. În politică e dezastruoasă. Dar unii vor vota pentru „continuitate” – în ce? –, iar alții pentru „schimbare”. Unii vor vota cu speranță, cei mai mulți cu lehamite, alții doar pentru că așa transmite „linia partidului” și dacă spune partidul că trebuie să te dai cu capul de pereți până țâșnesc laptele și mierea atunci e musai să o faci, nu să stai pe gânduri.

Discuțiile televizate dintre cei doi candidați au fost sterile. Nu are niciun sens să bravăm, să căutăm subterfugii salvatoare și argumente mirobolante. Ne-am minți o dată în plus, am vedea numai sclipici acolo unde nu e, de fapt, nimic. Ponta se laudă cu suportul premierului italian, Iohannis e prieten cu Angela Merkel. Plecând de la o astfel de premisă, oricine este prieten cu Messi sau cu Cristiano Ronaldo se pricepe de minune să introducă bășica în ațe și poate deveni vedetă. Ponta e tânăr, fâșneț și are o crustă groasă de tupeu pe care l-a preluat en gros de la păpușarii PSD. Este cel care – conform sloganului electoral înconjurat de motive populare (că de, se trage din popor și muncește pentru poporul mioritic) – „unește”. Iohannis vrea să facă din România un Sibiu ceva mai mare, o Românie a „lucrului bine făcut”. Și Ponta și Iohannis promit o Românie minunată în care oamenii se vor trezi veseli în fiecare dimineață și nu vor mai înjura cu spume la gură din cauza haosului social și economic. Firește, în astfel de condiții ar trebui să existe o portiță legislativă care să permită oamenilor să voteze doi președinți în același timp. Poate că în doi vor reuși, într-adevăr, să facă tot ceea ce au promis.

Dar echipele sunt deja trasate, iar Călin Popescu Tăriceanu zâmbește de pe afișe de zici că se pregătește pentru încă o noapte a nunții. Teodor Meleșcanu s-a scos. A tăiat cu pixul informațiile externe și  semnează (ca primarul?) la Externe, asigurând diaspora că totul va fi ok. „Competent și bun român”, așa cum scria pe afișele domniei sale. Nuți Udrea strălucește prin absență după ce a declarat că eșecul său a fost, de fapt, o victorie. „Bună” – vezi sloganul electoral sub care s-a bătut cu pumnii în piept. Bună pentru activități precizate pe afișe sau pentru unele neprecizate, însă presupuse. Restul „catindaților” care au fost se trag sub pulpana celui cu șansele cele mai mari, ca să le iasă și lor măcar de-un oscior.

Ponta și Iohannis se luptară zi de… toamnă până-n seară. Probabil că se luptă și noaptea, în vise care se intersectează periculos. Apoi o iau de la capăt, proaspăt bărbieriți, dușuiți și parfumați. Liste ale corupților, fotografii compromițătoare, atacuri sub centură sau măcar jalnice încercări. Replică. Dreptul la replică. Chicoteli. Priviri ferite. Tăceri sugestive. Provocări. Cu Constituția pe masă. Cu Biblia pe masă. Fără sare și fără piper. Cu Dumnezeu în buzunarul de la piept. Cu socrul la DNA. Cu investițiile imobiliare. Cu ortodoxia. Cu catolicismul. Se recită imnul național, se cântă imnul național. Ca și cum un astfel de spectacol ar fi dovada supremă că respectivul candidat merită să ajungă în fotoliul de președinte al României. Ca și cum la Cotroceni, dacă nu le ai cu recitarea sau nu ești în voce, nu poți aborda constructiv relația cu guvernul sau politica externă.

Păi ce să facem dacă nu-i avem decât pe ei?

Întrebarea, dincolo de a fi doar una retorică, este împănată cu tristețea incomensurabilă care ne mănâncă ficații și ne roade din interior precum cancerul. Ăștia sunt, cu ei trebuie să defilăm. Sus piciorul, neamule, sus paharul, ochii pe exit-poll-uri și urechile ciulite! La un moment dat, indiferent cine va fi câștigătorul, ne vom trezi în aceeași realitate, pe fundul aceleiași gropi. Și vom căuta circumstanțele atenuante. Pentru ei, pentru noi. Vorba unui amic pe care nu l-am mai văzut de o eternitate fiindcă drumurile noastre se încăpățânează să rămână paralele: „M-aș f…te cu strigături, dar azi nu sunt în voce!”  🙂

♣ Cristian Lisandru – 16 noiembrie 2014