– Muică, suntem neam de piatră! Să nu mă contraziceţi, fac scandal. Şi ştiţi că scandalul este pentru mine a doua natură. Mă simt ca peştele în apă atunci când e rost de scandal, cearta – dar numai aia constructivă, na! – mi-e hrană în fiecare zi. Polemică. Asta cer. Polemică.

 – Bre, vezi că s-a cam tocit piatra aia a lu’ matale, au ronţăit-o intemperiile, vicisitudinile, dezamăgirile şi ratările. Podu’ de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Aş putea să zic că au muşcat din ea cu poftă maximă şi neîmplinirile, dar îmi vine să plâng şi mai bine tac. Tăcerea e de aur.

 – E de aur pe dracu’! Ia mai lăsaţi-mă cu prostia asta. Dacă taci, mai ales în ziua de azi, eşti prost. Prost. Scrie prost pe fruntea ta cu litere mari de tipar. Gură mare să ai şi gata, te-ai scos, s-a pus reflectoru’ pe tine, vedetă te intitulezi…

 – Lasă, bre, că nici să vorbeşti ca radioul, neascultat de nimeni, nu e bine. Nu e bine deloc, hai că mata ai experienţă de viaţă şi ştii la ce mă refer. Mă pui la încercare, la teste ascunse. Mai bine asculţi cu urechea pâlnie.

 – Adică să tragi cu urechea e mai bine? Păi de-aici vin şopârlele, băiatule cu caş la gură şi nedus la femei, cică şopârlele vin pe surse… Alea care doresc să-şi păstreze întotdeauna anonimatul.

 – Nu, bre, hai că te-ai ambalat prematur, că nu e normal să fii şulfă, nu asta susţin eu. Nu-mi plac sifonarii, mor pe ăia care dau pe goarnă. Da’ ziceam în traducere liberă că a emite inepţii la orice oră nu înseamnă că ai şi ceva de spus. Militez pentru dreptul la exprimare, da’ să fie cu cap. Cu început, cuprins şi sfârşit. Mă interesează în mod deosebit concluzia, concluzia aia argumentată corespunzător.

 – Bă, tu începi să mă enervezi, faci pe deşteptul cu mine. Auzi la el, argumentată corespunzător, unde te afli tu, la academie? Azi nu e nevoie de argumente, e nevoie de sacu’ plin cu vorbe, dacă sunt şi meşteşugite dai lovitura, îi faci pe fraieri din cuvinte, le dai şi bani de taxi pe urmă, ca să nu plângă…

 – Stai, bre, potolit, că ştii că te respect ca pe tata, săracu’, cum să vreau enervare la aceeaşi masă? Na, că mai dau eu un rând, îmi place să beau cu mata aci, la botu’ calului. În picioare, la varice…

 – Ţâcă, ascultă-mă bine, m-a-ndoit viaţa, dar m-am pus la loc, Hopa-Mitică am fost când a trebuit. Suntem neam de piatră, mă, de piatră, şi-mi vine să iau istoria la palme, că n-a ţinut cu noi…

 – Da’ şi noi am tratat-o cu curu’ în momente cheie, nu poţi să mă contrazici, nene, cât să-ndure şi istoria, să stea ca s-o facem noi poştă şi pe urmă să ne trimită bezele în semn de mi-a plăcut, mai vreau?! Nu se poate, are şi istoria mândria ei. I-am cam ridicat poalele-n cap, bre…

 – Ia uite la ţâcă, are nerv, prezintă potenţial! Hai că mi-ai plăcut. Istoria cu poalele-n cap. Bună asta, o reţin… Mai dai un rând?

 – Dau, bre, de ce să nu dau? Mai vorbim de una, de alta, mata ştii să porţi dialogul… Eşti umblat, se vede de la distanţă, se simte…

 – Adevărul e că m-a cam plimbat foamea de viaţă de colo-colo. M-am oprit să beau câte o halbă când mi s-a făcut şi sete, la colţu’ destinului, în picioare, cum facem azi, da’ pe urmă am plecat mai departe. Încă n-am obosit. Forţos. Din neam de piatră.

♣ Cristian Lisandru