Mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi încă o toamnă… O toamnă lungă cât visele mele nepătrunse, umanizată provocator, împământenită și indiferentă în fața asalturilor furibunde ale unor samsari cu gulere albe pentru care drumul către propria fericire financiară trebuie să treacă neapărat prin nefericirea altora.

De la tribuna improvizată a indolenței colective mi se repetă că întreg calendarul e doar o continuă bătaie de joc pe care nu am luat-o până acum în seamă din cauza superficialității personale dăruită mie de ingrata mamă natură. Că sunt atipic, apatic și absent de la marea cacealma pusă pe ordinea de zi. Că am rămas – pentru a câta oară?  – pe dinafara senzaționalelor proiecte europene și că nu mai pot primi, din milă, decât câțiva firfirici care îmi vor menține în viață lacrimile amare. E bine și așa, privind partea plină a paharului. Tocmai absența lacrimilor m-ar înspăimânta de moarte și m-ar transforma într-o conștiință mumificată. Dar tu vorbește-mi despre viață, mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă…

Îmi pot face destule reproșuri. Printre altele, încă n-am învățat să fiu unul dintre oratorii care vorbesc vrute și nevrute, ținând pe sus coada lungă a tupeului, pentru a nu transmite nimic. Mea culpa. Inadaptabil, introvertit și cinic, uit câteodată să vorbesc. Rămân adeptul ideii care transmite sec că toate cuvintele irosite au prostul obicei de a se întoarce împotriva ta exact atunci când îți este lumea mai dragă. Lumea… O altă ratare personală pe care mi-o asum. N-am surprins momentul când s-a răsturnat cu fundul în sus – poate că eram supărător de atent la dansul fascinant al atâtor frunze mute – dar prea multe gânduri sunt călcate în picioare, în fiecare oră și în fiecare zi. Gândurile lumii s-au prelins pe trotuare și nu se găsește nimeni care să întindă o fâșie galbenă – Nu treceți. Gânduri sensibile. Mă tem că verbul a gândi se va transforma, ținând cont de întreaga conjunctură, în coșmarul mondial al acestui mileniu caracterizat prin controverse vandabile prezentate drept revelații.

Vorbește-mi despre viață, despre tine, mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă… Reușim să trăim miraculos. Sau e un miracol faptul că încă trăim cu toamna în gând într-un labirint tăiat chiar în carnea noastră, unul în care bezmeticii ajunși la putere fac legi după chipul și asemănarea lor, taie și spânzură, omoară cu zile și dansează pe mese în timp ce soarta ironică se distrează reinventând aplaudacii.

Îmi pare rău, însă nu mă pot îmbrăca la patru ace pentru a te invita la șușa cotidiană și la toate aceste imixtiuni bulevardiere. Prefer să rămânem în casă, ascunși în noi înșine. Aici mi-e mai toamnă ca niciodată, învelit în pledul acesta cu motive geometrice pe care l-am primit, cândva, de la cineva fără nume care nu dorea decât să ne ferească de frigul societății de consum. Vom bea câte un ceai și ne vom aduce aminte de alte toamne pe care le-am gustat împreună, tâmplă lângă tâmplă, înlănțuiți, îndrăgostiți și intangibili.

Afară se trăiește cu cuțitul la os. O sfâșiere continuă, o hemoragie nesfârșită de idioțenii cu sclipici, afișe imense din care zâmbesc tâmp oamenii-marionete ai unei crize din care au de câștigat doar hienele bipede. Vorbește-mi despre suflet, am constatat că acesta este un subiect pe care nu mai are nimeni curajul să îl abordeze în nelipsitele talk-show-uri ale banalizatelor înserări. Poate că ne-am pierdut, și eu și tu, printre atâtea știri cu titluri-bombă care fâsâie la prima lectură. Poate că, luați de valurile propriilor fantasme în care continuăm să credem cu asiduitate, nu ne-am dat seama că sufletul nu mai este la modă. Nu mai este o țintă pentru iluștrii necunoscuți deveniți zei ai marketingului contemporan. Dar toamna?

Mângâie-mă cu un gând, dăruiește-mi o altă toamnă, pune-ți sufletul în palmele mele…

♣ Cristian Lisandru