Mi-am asumat îndrăzneala dezinvoltă de a prelua titlul unei melodii pe care o ascult de fiecare dată cu plăcere nedisimulată, mușcând din ea așa cum mușc și din viață, indiferent de oră. Cu pofta incomensurabilă a hămesitului nativ.

A fi vagabondul propriei vieți reprezintă – poate nu numai pentru mine, cel subiectiv prin definiție și protejat tocmai de subiectivismul său asumat, dincolo de alte conotații nefericite care nu-și au locul decât în cadrul unor analize superficiale, rezultat nefericit al concluziilor unor decrepiți mental – modalitatea cea mai simplă (doar un amărât de substantiv, nu?) de a transmite lejeritatea de bun gust (plus inevitabila asumare a eșecurilor personale, mai mici sau mai mari) cu care poate fi parcurs, la pas, drumul sinuos care se strecoară prin încrengătura de zile și nopți numită viață.

Un vagabondaj artistic, orice ar însemna asta, fiind cu toții de acord – cred, sper, mă iluzionez, ancorându-mă permanent în propriile iluzii care se rostogolesc precum un bulgăre de zăpadă ce adună speranțe în straturi nenumărate – că arta, în ansamblul ei, e doar o chestie de interpretare. Un vagabondaj sentimental. Un vagabondaj al eu-lui descătușat, mândru, lipsit de frustrări, îngrijorat (uneori, se întâmplă și asta, însă atât de rar) de o periculoasă și agasantă lipsă de îngrijorare. Un vagabondaj cu zâmbetul pe buze – în alte vremuri puteam să discutăm despre o pălărie pusă pe sprânceană, de o floare la rever, de o umbrelă baston, de o țigară fără filtru extrasă din tabacheră – și puterea formidabilă de a te lua chiar pe tine însuți în balon atunci când situația o cere. Și o cere. De foarte multe ori. Fiindcă situațiile în care ne regăsim de-a lungul periplului nostru de câteva decenii – atât de puțin, atât de mult – sunt pretențioase. Nu stau niciodată la coadă. Dau din coate. Reușesc să dețină supremația chiar și atunci când credem că piciorul lui Dumnezeu poate încăpea în palma noastră și râdem cu gura până la urechi, trâmbițându-ne fericirea de moment și aruncând confetti în aer spre a ne alimenta satisfacția.

Vagabondul propriei vieți știe (a învățat) să trăiască pe muchie de cuțit. Înțelege, fără a fi filozof cu acte în regulă (patalamaua, drama noastră de zi cu zi), fără a despica firul în patru și fără a încropi explicații plictisitoare, demne de un auditoriu la fel de plictisit/sictirit, că un minut de fericire reprezintă incomparabil mai mult decât o viață fericită. Cu atât mai mult cu cât sintagma „viață fericită” tinde să devină, pe zi ce trece, o culme a tupeului. Spune cuiva că ai o viață fericită și vei înregista intantaneu o privire care te-ar face, dacă ar putea, dacă ar căpăta consistența forței fizice, să intri în pământ de rușine. Nu-ți poți permite o astfel de îndrăzneală într-o lume a lamentărilor cotidiene, justificate sau produse ale ipocrizei trufașe. În consecință, vagabond sau nu, metaforic sau nu, aiuristic sau nu, amăgitor sau nu, păstrând sau nu proporțiile, trebuie să fii rezervat atunci când este vorba despre așa-zisa socializare. Care, la rândul ei, este interpretabilă până în străfunduri și devine, logic, bază de plecare pentru alte disimulări. Pentru alte invective. Pentru alte explicații puerile.

Mă dor zilele devenite trecut. Dar le iubesc pe toate. E un dulce masochism. Pierzându-le, urmărindu-le cum dispar în neant, fiind-mi dor de ele, urându-le, chinuindu-mă fără tortura lor, bătându-mi joc de ele câteodată (sau de cele mai multe ori, în astfel de condiții orice amăgire este malignă), înjurându-le ca în mahalaua autentică atunci când mi se par prea scurte sau mult prea mofturoase pentru gustul meu iabraș. Le iubesc așa cum iubești o femeie fără nume care a trecut prin viața ta doar pentru a-ți lăsa în urmă amintirea unor ochi miraculoși și urmele nevăzute ale celor mai calde palme. Așa cum iubești o carte la care te întorci de fiecare dată când simți nevoia să ajungi din nou – prin lectură reconfortantă – la sufletul tău sau așa cum iubești apusul (descriptibil/ indescriptibil) aceluiași soare sub care până și vagabonzii propriilor vieți au locul asigurat.

♣ Cristian Lisandru