Un om pe o șosea


Se spărsese orizontul în milioane de cioburi… Căldura infernală picura dogoare pe obrajii nebărbieriţi, iar bărbatul îşi spuse drace, aş da orice pentru o cişmea. Să-mi pun ceafa sub şuvoi, apoi să mă răsucesc cu gura deschisă şi să înghit în neştire. Ce dracu’, nici ţâşnitori nu mai există… E drept că autostrada tăia în două un decor din care nu ieşeau în evidenţă decât mărăcinii şi ceva tufişuri plictisite de atâta stat pe loc, aşa că apariţia unei surse de apă nu putea să fie decât cel mult o iluzie extrasă din creierul perpelit al unui călător însetat.

Călător, am spus? Nimic mai fals… Bărbatul nu era echipat corespunzător, nu avea nici măcar nelipsitul rucsac. De fapt şi de drept, rămăsese fără benzină – cu toate că alimentase chiar după ce plecase de-acasă și nu-și putea explica golirea rapidă a rezervorului – şi, fiindcă ştia că între cele două benzinării din ţinut nu erau mai mult de patru kilometri, se decisese să pornească pe jos pentru a căuta o soluție de avarie.

Acum regreta hotărârea luată. Din două motive. Unul era acela că avusese o sticlă de suc și nu-i ajunsese nici pe o măsea. Al doilea motiv îi sfredelea creierul de câteva minute. Dacă un om merge, hai să zicem, cu cinci kilometri pe oră, să zicem că aşa merge el, în pas vioi, iar eu merg acum cu vreo trei, că de-abia mă târăsc din cauza zăpuşelii, rezultă că tot aş fi reuşit să ajung deja la blestemata aia de benzinărie. Iar benzinăria nu e.

Îşi scoase cămaşa din pantaloni şi trase cu putere de nodul de la cravată. Continuă să meargă în vreme ce soarele îi trimitea cu o precizie maximă săgeţi încinse în moalele capului. Iată un soare arcaş, îşi permise un zâmbet strâmb, bună ţintă şi-a mai găsit. A fost unul care oferea un regat pentru un cal. Eu aş da un şpriţ sau chiar două pentru un nor vânăt, antemergător al potopului reconfortant.

Se opri, duse mâinile la gură, făcute pâlnie, şi strigă: Fac cinste cui îmi dă o porţie de ploaie! Se oferă cineva?

De la o vreme, avu senzaţia că trece printr-un peisaj cu totul necunoscut, ceea ce îi produse o nouă surpriză. Făcea acest drum de peste zece ani, cunoştea traseul şi cu ochii închişi. Nu avusese cum să se rătăcească, pentru că exista o  o singură şosea care lega două localităţi. Mai simplu de atât nici nu se putea. Bun, şi atunci? Ce-i cu munţii din dreapta mea, au apărut peste noapte? S-a modificat relieful în vreme ce conduceam eu?

Bicicleta zburătoare îl obligă să se aplece brusc. Aşezat în şa, un bătrân cu barbă lungă, albă, îi făcu un semn obscen. Ce-ai crescut, domnule, aşa de înalt? Uite că nici să mai zbori în siguranţă nu se mai poate. Am să te reclam la controlul traficului!

Privi lung în urma lui. Îi veni să se frece la ochi. Rău e când te bate soarele în cap, ai vedenii… În depărtare văzu un alai de nuntaşi, cu sticlele în mâini. Pe măsură ce se apropie de ei, mirarea crescu direct proporţional. Mirele şi mireasa erau întinşi în două sicrie, galbeni ca ceara şi cu mâinile pe piept, iar lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună”. Nu plângea nimeni. Toţi erau veseli şi peste măsură de beţi. I se oferi o sticlă, o duse la gură şi înghiţi. Ţuică. Bătrână. De prune. Își înghiți și cuvintele. Casă de piatră? Monument funerar de piatră? La cât mai multe pomeni?

Îl trase o femeie grasă de mânecă. Era fardată strident, cu coafura numai „sarmale” şi îi atârnau dizgraţios vreo trei rânduri de guşe. E intrarea liberă la petrecere, dragă domnule! Dacă doriţi să veniţi, sunteţi bine primit. La miezul nopţii, mirii – ptiu, că frumoşi mai sunt, cum stau ei acolo, întinşi! – se vor trezi la viaţă şi vor petrece noaptea nunţii, conform obiceiului. Dimineaţă, după periniţă şi ciorba de potroace, or să plece în luna de miere. Vor muri din nou peste 30 de zile, asta-i viaţa, ce să facem? Toţi ne ducem, înviem, iar ne ducem, iar înviem…

După ce alaiul trecu şi se îndepărtă în sunet de ţambal şi acordeon, se aşeză pe marginea şoselei şi privi lung în urma lor. Iar ne ducem, iar înviem… Moşu’ care m-a ameninţat cu reclamaţia pedala pe o bicicletă zburătoare. Şi părea extrem de mulţumit. Eu umblu de ore în şir şi nu mai ajung la benzinărie, cu toate că ar fi trebuit să fiu demult acolo. Nu mai înţeleg nimic.

Nu văzu vulturul care ateriză chiar lângă el. Ce nu-nţelegi? Partea cu bicicleta zburătoare sau partea cu nunta morţilor? Vulturul îl privea fix în ochi, apoi ciocul i se mişcă şi auzi foarte clar alte cuvinte. Adevărul este că nu poţi să înţelegi nimic, fiindcă vii de undeva unde totul se desfăşoară conform unor reguli pe care le-aţi stabilit voi, la un moment dat. Nu aveţi cum să evadaţi din tiparele artificiale în care v-aţi închis singuri. Nu vrei un trabuc? Pasărea trăgea dintr-un trabuc şi părea extrem de satisfăcută. Scotea pe cioc rotocoale albastre. Cubaneze, astea-s cele mai bune. Am un tovarăș care mi le aduce regulat, nu uită niciodată că sunt un umil plătitor de tribut în fața micilor vicii ale unei vieți anoste.

Ţâşni în picioare şi o luă la fugă. Încotro? Acolo unde ar fi trebuit să fie benzinăria la care alimentase de atâtea şi atâtea ori. Alergă până ajunse în faza în care prăbuşirea era iminentă, iar plămânii îl implorau să se oprească. Se întinse pe asfaltul încins şi îşi spuse că ori a murit şi trăieşte o interesantă şi foarte ciudată viaţă de apoi, ori a înnebunit, l-au dus la spital, i-au făcut cine ştie ce injecţii şi acum aiurează. În momentul în care observă cum se apropie de el un popândău uriaş, îmbrăcat în uniformă de camuflaj, cu un automat atârnând la piept, leşină…

Fu descoperit de o familie care ieşise la un picnic. L-au dus la cel mai apropiat spital, râzând pe înfundate atunci când a început să povestească surescitat despre o bicicletă zburătoare şi despre o nuntă a doi miri morţi la care fusese invitat să participe înainte de a sta la taclale cu un vultur. N-a mai apucat să spună nimic despre trabucurile cubaneze sau despre popândăul-militar, fiindcă medicul de gardă i-a administrat o injecţie care l-a adormit în câteva secunde. Îşi trăi restul vieţii în acel sanatoriu, luându-şi medicamentele la intervale regulate de timp, încercând fără succes să-i convingă pe cei din jur că era sănătos și nu avea ce să caute acolo. În fiecare săptămână apărea un nou pacient. Dacă-i ascultai, ajungeai la concluzia că toţi trăiseră aceeaşi poveste, pe o şosea pierdută în banalitatea unui decor plictisitor. Medicii ridicau din umeri şi râdeau înțelegători. Spitalul nu era trecut în evidenţele Ministerului Sănătăţii…

♣ Cristian Lisandru


Visele seamănă cu fluturii


… ar fi vrut să coboare în toate staţiile, îl încerca un puternic sentiment de regret de fiecare dată când trenul pleca de la peron, iar oamenii făceau semne cu mâna, poate că îşi iau rămas bun chiar de la mine, ne cunoaştem din alte vieţi prin care am trecut, intersectându-ne destinele, batiste care flutură, ochi la colţurile cărora se înfiripă lacrimi, gânduri bune agăţate de ultimul vagon, trenul acela era lung, atât de lung încât se întindea dintr-o parte în cealaltă a lumii, întreaga lume urcase bucuroasă în vagoane şi acum visa cu ochii deschişi o destinaţie fericită, se închipui un controlor îmbrăcat în uniformă, aveţi vise?, da, avem, vise frumoase, vise urâte, coşmaruri, poveşti în care nici măcar nu credem cu adevărat, fantasme, unele blânde ca un susur, altele parşive, periculoase, dacă nu eşti atent poţi fi smuls instantaneu şi dus departe, acolo unde până şi cuvintele sunt disipate într-o mare de incertitudini, dacă aveţi visele la dumneavoastră nici nu mai e nevoie de bilet, călătoriţi fără grijă, dar fiţi atenţi atunci când deschideţi geamul, visele zboară pe fereastră, este greu să le prinzi sau, de foarte multe ori, chiar imposibil, visele seamănă cu fluturii, aripi sensibile, delicate, multicolore, efemere, plasa pentru vise nu se poate cumpăra de la magazinul din colţ, dar dumneavoastră cine sunteţi?, un controlor de vise, merg din vagon în vagon şi inspir visele celorlalţi, verific  zâmbitor capacitatea de rezistenţă onirică, dacă pot să mă exprim aşa,  atâţia călători îl priveau cu ochi mari, unii ridicau din umeri, alţii făceau pe indiferenţii dar, atunci când se întorcea cu spatele, clătinau din capete şi ridicau sprâncele, nici nu-i păsa, el trebuia să meargă din vagon în vagon, din vis în vis, din viaţă în viaţă, din soartă în soartă şi, cu toate că ar fi dorit să coboare în fiecare staţie, pentru a închiria o cameră în care să doarmă alături de propriile vise, renunţa la idee şi accepta prizonieratul binefăcător al drumului fără capăt, locomotiva şuiera, au şi locomotivele visele lor, spunea, văd atâtea în viaţă, trec prin atâtea gări, taie atâtea câmpuri, traversează tuneluri şi poduri, eu devin într-un final o locomotivă, nu vă miraţi, visele mă conduc din loc în loc, linia se deschide în faţa mea, lungă, sclipitoare, îmbietoare, kilometrii aceştia înseamnă milioane de vise, inima bate puternic, ieri am făcut o transfuzie cu vise de dragoste, oamenii caută fericirea în iubire, unde în altă parte?, poate în bani, nu spuneţi asta, iubirea este elementul primordial, nu apa, nu focul, nu pământul, hai să nu ne iluzionăm, dar cum mai poţi vorbi despre iluzii atunci când treci din vis în vis?, într-un vagon descoperi un băieţel blond, pistruiat, cu ochi albaştri ca un vis marin şi plete lăsate pe umerii înguşti, avea în mână un balon roşu, în cealaltă ţinea un ac, când îl văzu râse satisfăcut, acul străpunse balonul, compartimentul acela se umplu cu alte vise, pluteau fericite, eliberate, erau vise de copil care nu înţelege şi partea nevăzută a vieţii, dar el fu mulţumit, îl mângâie pe creştet, grijuliu, pe urmă trecu iarăşi din vagon în vagon, fericit, ţopăind prin casetele unui joc de şotron pe care îl vedea, totuşi, numai el…

♣ Cristian Lisandru


Bine ai venit, dragă fantomă, bucuroși de oaspeți!


 

Nu credea în fantome. Punct. Când auzea că în nu-ştiu-care-castel-din-Scoţia apăruse o fantomiţă care scutura lanţurile ruginite pe la miezul nopţii, înspăimântând musafirii, râdea cu gura până la urechi.

 – Uite-aşa scot unii bani şi din piatră seacă. Şmecheri scoţienii, nu numai beţivi de primă mână. Vine turistul credul, cu aparatul de fotografiat spânzurat de gât, şi nici nu-şi mai tăvălește nevasta pe cearșafurile patului cu baldachin pentru că stă la pândă. Vine fantoma? Sau nu vine? Şi, dacă vine, funcționează bliţul la momentul potrivit? Niște fraieri…

I se păru că aude cum trosneşte şifonierul.

 – Normal, de ce nu ar veni fantome absurde şi într-un cartier oarecare din Bucureşti? Stafia familiei Canterville, varianta Pantelimon…

Îşi puse mâinile sub ceafă şi privi ceasul de pe noptieră. 00.05.

 – Ia uite, asta-i tare, e chiar ora nimerită, poate beau un coniac cu fantoma. I-o fi sete, o avea chef de o beţie, poate e prohibiţie pe lumea cealaltă. Că de fantome bete nu am auzit… Nu ştie cu cine se pune, însă, o introduc sub masă rapid şi mâine o însoţesc la dezalcoolizare. Să vezi titluri pe prima pagină a ziarelor de scandal. Litere mari, sângerii, ca să ia ochii superficialilor…

Zgomotul ciudat se repetă, apoi văzu cum uşa şifonierului se deschide încetişor. Nu lipsea nici scârţâitul aferent.

„Păcat că nu este şi Linda”, îşi spuse, „acum s-a găsit să plece în delegaţie, tocmai când vine fantoma în vizită. Bine ai venit, dragă fantomă, bucuroşi de oaspeţi!”

Regretă că nu aprinsese lumânarea parfumată, prezentată drept afrodisiac într-o reclamă. „Pentru atmosferă, măcar, că alte rezultate nu a dat până acum”.

Îşi reaminti privirea sugestivă a Lindei, după ultima partidă de amor, şi trase o înjurătură. Aburul alb care se insinuă în încăpere, din interiorul şofonierului, îl făcu să mărească ochii. „Domnule, oi fi eu fumător înrăit, dar este exclus să fi uitat vreo ţigară aprinsă prin buzunare. Aşa că trebuie găsită o explicaţie ştiinţifică. Dacă asta este fantomă, eu sunt Bill Gates şi inventez pentru a doua oară Windows-ul…”

Fantoma avea o faţă prelungă, era îmbrăcată într-un anteriu alb – ca toate fantomele, nu? – şi târa după ea un lanţ gros. Bilă de metal nu avea la capătul său, ceea ce îl făcu să murmure că „n-or mai fi avut pe stoc”. Sunetul metalic le-ar fi provocat altora frisoane, dar lui i se păru chiar amuzant. O văzu cum se aşază în fotoliu – „ăla este fotoliul meu, acolo stau eu la meci, stimată fantomă!”, gândi -, apoi îi auzi glasul. Cavernos. „Logic”, îşi spuse, „doar nu putea să aibă vocea vreunei dive la modă. O fantomă cu vocea lui Pink, spre exemplu, ar face furori…”

 – Am aflat cu oarecare surprindere că trataţi superficial subiectul fantome.

Arătarea îl privea direct în ochi.

 – Reţineţi că am venit de departe tocmai pentru a vă convinge că existăm. Mai mult, sunt abilitată de către forurile superioare să vă ofer posibilitatea de a deveni fantomă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Un astfel de experiment vă va convinge, în cele din urmă. Ce părere aveţi?

Îşi aşeză perna sub cap, înăbuşindu-şi râsul.

 – Forurile superioare? Există, probabil, o fantomă cu birou mare, secretară şi maşină de serviciu. Hilar. Bazaconiile astea mă lasă rece, sincer să fiu… Pun pariu că Linda mi-a plasat în şifonier vreo drăcovenie băgată în priză, îi place să facă glume proaste. Motiv pentru care o să-i spun la revedere într-o bună zi. O fi simpatică, dar nopţile mele sunt, totuşi, ale mele. Iluzii optice, chestii moderne, figuri… Înţeleg că randamentul meu sexual lasă de dorit în ultima vreme, dar nu asta este soluţia.

Fantoma îşi puse un picior peste celălalt, ceea ce oferea o imagine absolut surprinzătoare.

 – Sceptic, sceptic. Cu astfel de personaje avem de luptat din greu. Trăim între două lumi, aşa că ar trebui să fiţi un pic mai ponderat, nu este deloc o plăcere. Credeţi că este aşa uşoară pendularea între lumea de aici şi lumea de acolo? Nu, domnule, este o adevărată dramă.

În timp ce o privea, întinse mâna după pachetul de ţigări, extrase una şi o aprinse calm. Pufăi. Privi din nou ceasul şi observă că ora era, paradoxal, aceeaşi. 00.05.

 – Minunat, stă timpul în loc ca să discut eu cu fantoma înlănţuită…

Stinse ţigara în scrumieră şi îşi trase pătura peste cap.

 – Somn uşor, deşi s-ar putea să dorm deja şi să visez aiureli. Nu trebuia să privesc emisiunea aia cu paranormali.

Nu simţi când fantoma se aplecă peste el şi lăsă să-i iasă din gură un şuvoi de abur cald…

*

Linda reveni din delegaţie după două zile. Patul rămăsese nefăcut, în scrumieră era un chiştoc stins în grabă, uşa de la şifonier, întredeschisă, se legăna într-o parte şi în alta, cu toate că geamurile erau închise. Coborî la parter, dar portarul îi spuse că domnul nu ieşise din ziua în care plecase ea.

Reveni în cameră, trânti uşa şifonierului, bombănind, şi se apucă de curăţenie. Deschise şi geamurile, fiindcă plutea în aer un miros greu, inexplicabil…

Peste câteva zile ajunse la concluzia – nu foarte supărătoare – că domnul o părăsise subit şi îşi găsise altă gazdă sentimentală.

Nici nu trebuia să-l primesc la mine-n casă, tot timpul am avut senzaţia că este un escroc sentimental. Îşi turnă un pahar cu vin roşu, apoi o sună pe cea mai bună prietenă pentru a-i anunţa ştirea. Nu privi televizorul deschis.

Un flash informativ anunţa că mii de turişti au luat cu asalt un castel din Scoţia pentru a încerca să surprindă o fantomă echipată în pijamale care apare pe coridoare la 00.05, bate cu pumnii în uşi şi strigă într-o limbă est-europeană – română, conform unor surse credibile – că orice farsă trebuie să se termine la un moment dat.

La acea oră, proprietarii castelului îşi numărau deja milioanele ajunse în conturi.

♣ Cristian Lisandru


Răsfoiri (2)


Chivotul Legământului

 

Privindu-te cum dormi iau viaţa de la capăt şi trăiesc fericit iluzia reconfortantă că suntem numai noi pe lume, ascunşi într-un Eden fără margini din care nu vom fi niciodată daţi afară. Plouă cu mere în jurul nostru, iar Dumnezeu ne îmbie să muşcăm şi să facem dragoste sub privirile unor heruvimi care au aruncat în neantul uitării săbiile înflăcărate, s-au transformat în trubaduri şi cântă despre veşnicia incontestabilă a iubirii.

Tu nu ai venit din coasta mea. Am fost modelaţi amândoi de mâini nerăbdătoare şi ni s-a insuflat dor de viaţă la ora când începeau să ardă stele în cer spre a ne poleí rostogolirea pătimaşă.

În lumea noastră nu s-a strigat niciodată „Să fie lumină!” Dar s-a strigat „Să fie dragoste!” Şi acel strigăt neverosimil a cutremurat temeliile unui univers nevăzut, străpungând timp şi spaţiu, distrugând baricadele ridicate în calea îmbrăţişărilor, făcându-le pe toate de la început şi ridicând la rang de lege întoarcerea celuilalt obraz.

Privindu-te cum dormi ştiu că împlinirea mea nu ar fi putut avea loc decât alături de tine. Suntem nemuritori prin iubire şi atotcunoscători prin speranţă.

Noi n-am primit de la Dumnezeu zece porunci, ci numai una singură – „Iubiţi-vă!” Astfel, mai înainte ca oamenii să revendice o cinică supremaţie pământeană prin războaie purtate în numele divinităţii, sufletele noastre au devenit Chivotul Legământului.

Plaza de toros

 

Sunt momente în care ai vrea să iei taurul de coarne, cum se spune, numai că animalul respectiv stă picior peste picior, fumează trabuc şi îţi dă cu tifla. Nu mai vrea să intre în arenă. Pare plictisit. Zice luptă-te singur, eu nu am chef. Sau, ca să parafrazăm bancul acela de pe vremuri, o zi am chef, o zi n-am chef, azi n-am.

Degeaba încerci să îi spui că eşti pregătit, că ai făcut joc de glezne, ai tras de fiare de-a ieşit lenea din tine prin toţi porii şi ţi-ai pus ţinuta de gală peste trupul musculos. Taurul face pe indiferentul – poate chiar este indiferent, trebuie luată şi această variantă în calcul, s-a săturat să tot aştepte intrarea TA în luptă -, scoate pe nări rotocoale de fum din ce în ce mai mari şi soarbe printr-un pai roz din cocteilul adus de un ospătar slugarnic.

Rămas singur în arenă, privit de ochi holbaţi care nu înţeleg ce se întâmplă, îţi vine să sfâşii cu dinţii pânza aceea roşie, să înfigi sabia direct în tine, iar spectatorii te huiduie îndelung şi ajung la concluzia că s-au înşelat atunci când te-au perceput drept un matador redutabil, cu poftă de luptă, fie ea şi inegală („vara” şi „los tercios de banderillas” ştiu de ce).

Implori taurul din priviri – vino, domnule taur, nu mă face de râs, uite câtă lume a plătit biletul pentru ca noi doi să producem showul de calitate, ce-i cu dumneata? A venit şi momentul MEU de glorie!

Taurul, insensibil, pufneşte şi îţi întoarce spatele.

Sunt momente în care ai vrea să iei taurul de coarne. Au fost momente în care puteai să iei taurul de coarne şi nu ai făcut-o. Atunci de ce te vaiţi? Au şi taurii dreptul la clipele lor de linişte.

Tu, pe drumul către casă, cu capul în pământ, luat în balon de unul şi de altul, devii filozof şi ajungi la concluzia că dacă ratezi ocazie după ocazie  s-ar putea să nu mai păşeşti niciodată în arenă.

Viaţa te provoacă, asta este adevărat, dar de aşteptat nu te aşteaptă niciodată…

♣ Cristian Lisandru