(…) du-te la alţii, stimată doamnă în negru, poţi să iei şi coasa cu tine, eu nu pot fi decât viu, obişnuieşte-te cu această idee, nu ai de ales, striga în unele seri, iar vecinii de palier deschideau uşile, se uitau unii la alţii şi apoi ridicau din umeri, retrăgându-se în indiferenţă, un nebun în plus nici nu mai conta în acea realitate a acelui bloc, a acelei lumi, a acelei planete, iar s-a îmbătat vecinul, chicotea câte o gospodină cu părul pe moaţe, numai că vecinul nu bea niciodată alcool, el bea doar ceai verde, imaginându-şi peripluri asiatice şi câmpii nesfârşite acoperite de camelia sinensis[1] (…)

(…) aşa se întâmpla şi acum, în momentele în care trenul accelera şi spinteca ţinutul cu o viteză din ce în ce mai mare, îndreptându-se către dezastru, moartea era şi ea pe drum, venea din direcţia opusă, poate că venea pur şi simplu pentru a-şi bate joc de un personaj care îi contesta puterea incontrolabilă, un personaj infatuat care o lua zi de zi peste picior, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci, creaturile acestea jalnice se tem de mine încă de la începutul lumii, murmura moartea personificată în timp ce plana ca o pasăre cu aripi de umbră pe deasupra lumii, oamenii ăştia sunt cuprinşi de friguri teribile atunci când apar în preajma lor, când intru încetul cu încetul în trupurile lor neputincioase şi anihilez rapid ultimele zbateri lipsite de noimă ale inimilor fragile, oamenii aceştia nu sunt altceva decât jucăriile mele, or ideea că unul nu vrea să moară sau nu acceptă să moară (mai ales!) este o absurditate, da, moartea se apropia cuprinsă de exaltare, pătimaşă, iar bărbatul sorbea din ceaiul verde şi plescăia mulţumit, din când în când privea lichidul din cană şi se lăsa inundat în interior de apele acelea călduţe, binefăcătoare, care îi străbăteau venele, sunt nemuritor şi nimeni nu-mi poate fura această delectare seculară, milenară şi cum o mai fi ea, sunt nemuritor ca ăla din serial, numai că nu vine nimeni să-mi taie capul cu vreo sabie pentru a prelua energia vitală, eu nici măcar aşa nu aş muri, aceasta este marea revelaţie, concluzia supremă, punctul pe i, fiindcă sunt şi rămân plin de viaţă, de viaţă pură, de viaţă pentru care verbul a muri nici nu există şi nici nu va fi inventat vreodată, în jurul său muriseră mulţi oameni de-a lungul timpului, muriseră brusc, fără să-şi pună vreo întrebare, fără să conştientizeze că destinul lor ţinea în mâini o aţă pe care o rupea satisfăcut, ironic, dintr-o dată, încă din copilărie fusese captivul unor astfel de evenimente tragice, numai că se putea considera, privind retrospectiv, un captiv fericit, în şcoala generală plecase într-o excursie la munte, împreună cu clasa, era luna iulie, un iulie dogoritor, soarele transpira auriu şi se prelingea peste crengile brazilor înşiruiţi de-o parte şi de cealaltă a şoselei, profesoara de geografie vorbea despre peisaj în termeni preţioşi, didactici, cerându-le să facă linişte, dar copiii chiuiau, se zbenguiau, aruncau unii în alţii cu ambalajele de la bomboane sau ciocolate, el stătea pe un scaun din spatele autocarului, nici măcar nu era atent la explicaţiile docte ale profesoarei atunci când şoferul – nimeni nu putuse explica de ce, investigaţiile ulterioare nu duseseră la niciun rezultat – pierduse controlul volanului, iar hardughia metalică vopsită în roşu şi alb ajunsese, după rostogoliri nenumărate şi scrâşnete asurzitoare, pe fundul prăpastiei (…)

♣ Cristian Lisandru

(continuarea în volumul „De-a viața, de-a moartea” – apărut în august 2014)

[1] Plantă din care este obţinut ceaiul verde.


chashka-chaynik-chay-karty-trava