„Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr” – Octavian Paler

Înainte de apariţia ta mă preumblam cu gândurile vraişte, pe un peron pustiu al unei gări din sufletul meu, în vreme ce locomotive nărăvaşe soseau şi plecau trăgând după ele, ca nişte Sisifi de metal condamnați la eforturi orizontale, vagoanele unor vise care nu deveneau niciodată realitate.

Nici nu aveam bagaje, lăsându-mă prins fără a protesta într-un dulce du-te-vino, fiindcă ajunsesem de multă vreme la concluzia – liniştitoare, de altfel – că era deja prea mare efortul de a mă căra pe mine însumi dinspre trecut către un viitor confuz și – presupuneam – plictisitor până la disperare.

 – Cum este să fii propriul bagaj? m-a întrebat cineva la un moment dat, măsurându-mă zeflemitor, în timp ce sorbeam dintr-o bere în bufetul gării – pereți vopsiți în culori cenușii, motive rustice care nu-și găseau locul, câteva ștergare prăfuite și, bineînțeles, câteva blide agățate exact acolo unde nu trebuia -, încercând să pozez în insul predispus la conversație inutilă.

I-am răspuns surâzând că sunt şi avantaje, în ultimă instanţă, iar cel mai important dintre ele este acela că nu poţi pierde niciodată geamantanul.

M-a privit lung, oarecum circumspect, poate că nu înţelesese ceea ce vrusesem să spun sau avusese senzaţia că discuta cu un individ încorsetat în chingile unei nebunii pe care se străduia să o mascheze intonând imnuri ale neputinţei personale.

A plecat de lângă mine ducând o geantă voluminoasă în care strângea – conform spuselor sale – tot ceea ce considerase că este mai important în viaţă. Cărţi. Ducea cărţile cu el oriunde mergea, iar asta m-a bucurat pe de-a-ntregul. Mi-am şi spus, de altfel, că unii au literatura la purtător, alţii se mulţumesc să pună în valiză trusa de bărbierit, trei-patru perechi de şosete şi două cămăşi, în vreme ce mulţi – ca mine, spre exemplu – se duc pe ei înşişi de colo până colo, încercând din răsputeri să intuiască încotro îi va purta viaţa.

Înainte de apariţia ta nici nu avusesem curajul să pun piciorul pe treapta ultimului vagon. Rămâneam prizonierul nefericit al unui peron de gară, în timp ce forfota din jurul meu îmi transmitea că lumea merge întotdeauna înainte şi niciodată înapoi. Acum sunt alături de tine, iar trenul nostru străbate un defileu nesfârşit, având de o parte speranţa, iar de cealaltă parte dragostea.

Controlorul ne-a privit pe amândoi câteva minute bune, răsucindu-și o mustață demnă de schițele nemuritoare ale lui Caragiale, şi ne-a informat oficial că drumul către o viaţă întreagă de frumuseţe este lung, însă poate fi parcurs, încetul cu încetul, kilometru după kilometru, numai dacă nu vom fi niciodată tentaţi să coborâm din trenul în care am urcat împreună.

Te-am strâns de mână şi mi-am cuibărit privirea în verdele intens al ochilor tăi. Şi am înţeles, pentru prima oară în viaţa mea, că un simplu şuierat de locomotivă poate însemna şi cântecul dulce al împlinirii de sine sau al împăcării definitive cu tine însuţi…

♣ Cristian Lisandru