Un țânc pe tricicletă. Este îmbrăcat în salopetă de blugi, are adidași de firmă (mișcarea rapidă a piciorușelor nu-l împiedică să observe semnul distinctiv) și o șapcă-umbrelă fistichie – roșu, alb, galben – care îl protejează de ploaia blajină. În urma sa, călcând apăsat, o femeie înfășurată într-o pelerină transparentă. Merge pe urmele nevăzute ale puștiului, aruncând din când în când priviri îngrijorate către cerul năzuros.

Drumurile li se intersectează, destinele se intersectează pentru câteva secunde, țâncul manevrează ghidonul tricicletei și îl ocolește, femeia i se proptește în față și pare nehotărâtă. Stânga sau dreapta? Alege dreapta, privindu-l cu reproș. Apoi se îndepărtează, iar pocnetul tocurilor răsună pe dalele albe.

Avea ochi frumoși, își spune într-o fracțiune de secundă, apoi destinele se îndepărtează, încetul cu încetul, un destin pe tricicletă, unul înfășurat într-o pelerină transparentă și altul care a avut a găsit răgazul de a admira ochii frumoși ai unei femei preocupate de iminența unei revărsări pluviale în fața căreia șapca-umbrelă fistichie a odorului nu ar mai avea decât un rol decorativ.

Își amintește propria tricicletă, pierdută undeva la o veșnicie distanță, acolo unde nu mai poți privi decât cu ochii minții, întrebându-te de fiecare dată dacă nu cumva mintea îți joacă feste, dacă nu cumva n-ai pedalat niciodată la ghidonul unei triciclete pe care ai primit-o cadou de ziua ta. Albastră cu dungi albe, o frumusețe metalică pentru care ești în stare să nu dormi noaptea, lăsându-te în voia celor mai dulci insomnii din câte există. O ștergi de praf, cu aerul unui mecanic dedicat pentru care fiecare amănunt are o valoare indiscutabilă, ca și cum tocmai te-ai pregăti temeinic pentru o călătorie îndelungată, iar la începutul drumului ai fi nevoit să treci examenul unei verificari minuțioase a mijlocului de locomoție, criteriul principal nefiind altul decât strălucirea metalului.

Roți ajutătoare pentru menținerea echilibrului. Atunci când o călătorie pe două roți prezintă riscuri incalculabile, iar părinții sunt înspăimântați de julituri și cucuie. Juliturile și cucuiele copilăriei, singurele de care – peste ani, indiferent de vârstă și cu atât mai mult atunci când palmele timpului ni se așază cu mai multă greutate pe umeri – ne aducem aminte cu plăcere, risipind în neant lacrimile acelor momente și păstrând în amintire doar jocurile, călătoriile, ascensiunile în copaci și recompensele concretizate în delicioasele înghețate pe băț sau la cornet. Ulterior creștem, aproape fără să ne dăm seama ce înseamnă toată această metamorfoză în timpul căreia pantalonii vechi se scurtează, iar adidașii sau pantofii reclamă un număr în plus, căpătăm curaj, căutăm amăgirile provocatoare ale unor călătorii mai lungi, din ce în ce mai lungi, roțile ajutătoare devin desuete, deși am avea atâta nevoie de ele. Uneori.

(Permanent?)

Oamenii se calcă în picioare într-una din agențiile Loteriei Naționale. Adolescenți, bătrâni, mame cu copii în brațe, inși îmbrăcați la patru ace și unii echipați de la solduri. Toți caută norocul printre numerele pe care le visează noaptea sau pe care le aștern pe bilete după îndelungate contorsionări mentale. Este implorată imaginația de moment, horoscopul zilnic se transformă în proptea, element ajutător și – după ce rezultatele vor fi afișate – circumstanță atenuantă. Vreo doi-trei joacă la „păcănele”, doar-doar o ieși ceva și de-acolo. Trilurile electronice ating neplăcut urechile, dar nimeni nu se plânge. Aparatele fac parte integrantă din acest spectacol al goanei furibunde după banii care te pot scuti de toate grijile. Sau care îți pot răsturna în poală, ca pe un coș cu struguri abia culeși, alte griji. Grijile, orice s-ar spune, reușesc să se adapteze de fiecare dată, cu o ușurință uimitoare, tuturor nivelurilor pe care le presupune jocul vieții.

♣ Cristian Lisandru