Chivotul Legământului

 

Privindu-te cum dormi iau viaţa de la capăt şi trăiesc fericit iluzia reconfortantă că suntem numai noi pe lume, ascunşi într-un Eden fără margini din care nu vom fi niciodată daţi afară. Plouă cu mere în jurul nostru, iar Dumnezeu ne îmbie să muşcăm şi să facem dragoste sub privirile unor heruvimi care au aruncat în neantul uitării săbiile înflăcărate, s-au transformat în trubaduri şi cântă despre veşnicia incontestabilă a iubirii.

Tu nu ai venit din coasta mea. Am fost modelaţi amândoi de mâini nerăbdătoare şi ni s-a insuflat dor de viaţă la ora când începeau să ardă stele în cer spre a ne poleí rostogolirea pătimaşă.

În lumea noastră nu s-a strigat niciodată „Să fie lumină!” Dar s-a strigat „Să fie dragoste!” Şi acel strigăt neverosimil a cutremurat temeliile unui univers nevăzut, străpungând timp şi spaţiu, distrugând baricadele ridicate în calea îmbrăţişărilor, făcându-le pe toate de la început şi ridicând la rang de lege întoarcerea celuilalt obraz.

Privindu-te cum dormi ştiu că împlinirea mea nu ar fi putut avea loc decât alături de tine. Suntem nemuritori prin iubire şi atotcunoscători prin speranţă.

Noi n-am primit de la Dumnezeu zece porunci, ci numai una singură – „Iubiţi-vă!” Astfel, mai înainte ca oamenii să revendice o cinică supremaţie pământeană prin războaie purtate în numele divinităţii, sufletele noastre au devenit Chivotul Legământului.

Plaza de toros

 

Sunt momente în care ai vrea să iei taurul de coarne, cum se spune, numai că animalul respectiv stă picior peste picior, fumează trabuc şi îţi dă cu tifla. Nu mai vrea să intre în arenă. Pare plictisit. Zice luptă-te singur, eu nu am chef. Sau, ca să parafrazăm bancul acela de pe vremuri, o zi am chef, o zi n-am chef, azi n-am.

Degeaba încerci să îi spui că eşti pregătit, că ai făcut joc de glezne, ai tras de fiare de-a ieşit lenea din tine prin toţi porii şi ţi-ai pus ţinuta de gală peste trupul musculos. Taurul face pe indiferentul – poate chiar este indiferent, trebuie luată şi această variantă în calcul, s-a săturat să tot aştepte intrarea TA în luptă -, scoate pe nări rotocoale de fum din ce în ce mai mari şi soarbe printr-un pai roz din cocteilul adus de un ospătar slugarnic.

Rămas singur în arenă, privit de ochi holbaţi care nu înţeleg ce se întâmplă, îţi vine să sfâşii cu dinţii pânza aceea roşie, să înfigi sabia direct în tine, iar spectatorii te huiduie îndelung şi ajung la concluzia că s-au înşelat atunci când te-au perceput drept un matador redutabil, cu poftă de luptă, fie ea şi inegală („vara” şi „los tercios de banderillas” ştiu de ce).

Implori taurul din priviri – vino, domnule taur, nu mă face de râs, uite câtă lume a plătit biletul pentru ca noi doi să producem showul de calitate, ce-i cu dumneata? A venit şi momentul MEU de glorie!

Taurul, insensibil, pufneşte şi îţi întoarce spatele.

Sunt momente în care ai vrea să iei taurul de coarne. Au fost momente în care puteai să iei taurul de coarne şi nu ai făcut-o. Atunci de ce te vaiţi? Au şi taurii dreptul la clipele lor de linişte.

Tu, pe drumul către casă, cu capul în pământ, luat în balon de unul şi de altul, devii filozof şi ajungi la concluzia că dacă ratezi ocazie după ocazie  s-ar putea să nu mai păşeşti niciodată în arenă.

Viaţa te provoacă, asta este adevărat, dar de aşteptat nu te aşteaptă niciodată…

♣ Cristian Lisandru