Se spărsese orizontul în milioane de cioburi… Căldura infernală picura dogoare pe obrajii nebărbieriţi, iar bărbatul îşi spuse drace, aş da orice pentru o cişmea. Să-mi pun ceafa sub şuvoi, apoi să mă răsucesc cu gura deschisă şi să înghit în neştire. Ce dracu’, nici ţâşnitori nu mai există… E drept că autostrada tăia în două un decor din care nu ieşeau în evidenţă decât mărăcinii şi ceva tufişuri plictisite de atâta stat pe loc, aşa că apariţia unei surse de apă nu putea să fie decât cel mult o iluzie extrasă din creierul perpelit al unui călător însetat.

Călător, am spus? Nimic mai fals… Bărbatul nu era echipat corespunzător, nu avea nici măcar nelipsitul rucsac. De fapt şi de drept, rămăsese fără benzină – cu toate că alimentase chiar după ce plecase de-acasă și nu-și putea explica golirea rapidă a rezervorului – şi, fiindcă ştia că între cele două benzinării din ţinut nu erau mai mult de patru kilometri, se decisese să pornească pe jos pentru a căuta o soluție de avarie.

Acum regreta hotărârea luată. Din două motive. Unul era acela că avusese o sticlă de suc și nu-i ajunsese nici pe o măsea. Al doilea motiv îi sfredelea creierul de câteva minute. Dacă un om merge, hai să zicem, cu cinci kilometri pe oră, să zicem că aşa merge el, în pas vioi, iar eu merg acum cu vreo trei, că de-abia mă târăsc din cauza zăpuşelii, rezultă că tot aş fi reuşit să ajung deja la blestemata aia de benzinărie. Iar benzinăria nu e.

Îşi scoase cămaşa din pantaloni şi trase cu putere de nodul de la cravată. Continuă să meargă în vreme ce soarele îi trimitea cu o precizie maximă săgeţi încinse în moalele capului. Iată un soare arcaş, îşi permise un zâmbet strâmb, bună ţintă şi-a mai găsit. A fost unul care oferea un regat pentru un cal. Eu aş da un şpriţ sau chiar două pentru un nor vânăt, antemergător al potopului reconfortant.

Se opri, duse mâinile la gură, făcute pâlnie, şi strigă: Fac cinste cui îmi dă o porţie de ploaie! Se oferă cineva?

De la o vreme, avu senzaţia că trece printr-un peisaj cu totul necunoscut, ceea ce îi produse o nouă surpriză. Făcea acest drum de peste zece ani, cunoştea traseul şi cu ochii închişi. Nu avusese cum să se rătăcească, pentru că exista o  o singură şosea care lega două localităţi. Mai simplu de atât nici nu se putea. Bun, şi atunci? Ce-i cu munţii din dreapta mea, au apărut peste noapte? S-a modificat relieful în vreme ce conduceam eu?

Bicicleta zburătoare îl obligă să se aplece brusc. Aşezat în şa, un bătrân cu barbă lungă, albă, îi făcu un semn obscen. Ce-ai crescut, domnule, aşa de înalt? Uite că nici să mai zbori în siguranţă nu se mai poate. Am să te reclam la controlul traficului!

Privi lung în urma lui. Îi veni să se frece la ochi. Rău e când te bate soarele în cap, ai vedenii… În depărtare văzu un alai de nuntaşi, cu sticlele în mâini. Pe măsură ce se apropie de ei, mirarea crescu direct proporţional. Mirele şi mireasa erau întinşi în două sicrie, galbeni ca ceara şi cu mâinile pe piept, iar lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună”. Nu plângea nimeni. Toţi erau veseli şi peste măsură de beţi. I se oferi o sticlă, o duse la gură şi înghiţi. Ţuică. Bătrână. De prune. Își înghiți și cuvintele. Casă de piatră? Monument funerar de piatră? La cât mai multe pomeni?

Îl trase o femeie grasă de mânecă. Era fardată strident, cu coafura numai „sarmale” şi îi atârnau dizgraţios vreo trei rânduri de guşe. E intrarea liberă la petrecere, dragă domnule! Dacă doriţi să veniţi, sunteţi bine primit. La miezul nopţii, mirii – ptiu, că frumoşi mai sunt, cum stau ei acolo, întinşi! – se vor trezi la viaţă şi vor petrece noaptea nunţii, conform obiceiului. Dimineaţă, după periniţă şi ciorba de potroace, or să plece în luna de miere. Vor muri din nou peste 30 de zile, asta-i viaţa, ce să facem? Toţi ne ducem, înviem, iar ne ducem, iar înviem…

După ce alaiul trecu şi se îndepărtă în sunet de ţambal şi acordeon, se aşeză pe marginea şoselei şi privi lung în urma lor. Iar ne ducem, iar înviem… Moşu’ care m-a ameninţat cu reclamaţia pedala pe o bicicletă zburătoare. Şi părea extrem de mulţumit. Eu umblu de ore în şir şi nu mai ajung la benzinărie, cu toate că ar fi trebuit să fiu demult acolo. Nu mai înţeleg nimic.

Nu văzu vulturul care ateriză chiar lângă el. Ce nu-nţelegi? Partea cu bicicleta zburătoare sau partea cu nunta morţilor? Vulturul îl privea fix în ochi, apoi ciocul i se mişcă şi auzi foarte clar alte cuvinte. Adevărul este că nu poţi să înţelegi nimic, fiindcă vii de undeva unde totul se desfăşoară conform unor reguli pe care le-aţi stabilit voi, la un moment dat. Nu aveţi cum să evadaţi din tiparele artificiale în care v-aţi închis singuri. Nu vrei un trabuc? Pasărea trăgea dintr-un trabuc şi părea extrem de satisfăcută. Scotea pe cioc rotocoale albastre. Cubaneze, astea-s cele mai bune. Am un tovarăș care mi le aduce regulat, nu uită niciodată că sunt un umil plătitor de tribut în fața micilor vicii ale unei vieți anoste.

Ţâşni în picioare şi o luă la fugă. Încotro? Acolo unde ar fi trebuit să fie benzinăria la care alimentase de atâtea şi atâtea ori. Alergă până ajunse în faza în care prăbuşirea era iminentă, iar plămânii îl implorau să se oprească. Se întinse pe asfaltul încins şi îşi spuse că ori a murit şi trăieşte o interesantă şi foarte ciudată viaţă de apoi, ori a înnebunit, l-au dus la spital, i-au făcut cine ştie ce injecţii şi acum aiurează. În momentul în care observă cum se apropie de el un popândău uriaş, îmbrăcat în uniformă de camuflaj, cu un automat atârnând la piept, leşină…

Fu descoperit de o familie care ieşise la un picnic. L-au dus la cel mai apropiat spital, râzând pe înfundate atunci când a început să povestească surescitat despre o bicicletă zburătoare şi despre o nuntă a doi miri morţi la care fusese invitat să participe înainte de a sta la taclale cu un vultur. N-a mai apucat să spună nimic despre trabucurile cubaneze sau despre popândăul-militar, fiindcă medicul de gardă i-a administrat o injecţie care l-a adormit în câteva secunde. Îşi trăi restul vieţii în acel sanatoriu, luându-şi medicamentele la intervale regulate de timp, încercând fără succes să-i convingă pe cei din jur că era sănătos și nu avea ce să caute acolo. În fiecare săptămână apărea un nou pacient. Dacă-i ascultai, ajungeai la concluzia că toţi trăiseră aceeaşi poveste, pe o şosea pierdută în banalitatea unui decor plictisitor. Medicii ridicau din umeri şi râdeau înțelegători. Spitalul nu era trecut în evidenţele Ministerului Sănătăţii…

♣ Cristian Lisandru