Tentativa de a explica inexplicabilul


Cerul rănit de arme nevăzute însângerează valurile unui ocean fără odihnă, un far înfipt trufaș în stânci milenare asistă cu pasivitatea unui cioclu de piatră agonia interminabilă, poate că s-ar naște o poveste tragică din toată această imagine, iar un final încărcat cu dramatism bine dozat ar deveni peste timp chiar supremul ideal literar – vânat, visat, implorat –, însă niciun scriitor nu a înmuiat încă pana tremurândă în călimara pe jumătate goală pentru a surprinde furibunda desfășurare apocaliptică, sunt momente în care mânuitorii cuvintelor meșteșugite nu se află niciodată acolo unde ar trebui să fie, la intersecția dintre realitatea brută și lipsa de pudoare a imaginației trezite din letargie, sunt absenți, apatici, răpuși de griji înainte de a înfiripa un nou paragraf, de a deschide o altă paranteză, uită să mai scrie și ridică din umeri, neputincioși, atunci când cerul se prăvălește peste ei ca o erată a unor vieți-manuscris întoarse din drumul către îmbrățișarea voluptuoasă a ultimei tiparnițe, scriitorii au pretenția că le pot vedea pe toate, că le pot scrie pe toate mai bine decât alții, mai bine decât toți ceilalți la un loc, am citit că scriitorul adevărat este un om care nu își găsește cuvintele și atunci le caută și, căutându-le, găsește ceva mai bun[1], poate tocmai de aceea nu vine nimeni pe drumul de piatră pentru a surprinde, cu subiect și predicat, ultimele zvârcoliri ale cerului rănit de moarte, toți scriitorii lumii caută, caută cu înfrigurare ceva ce nu vor găsi niciodată, dar gândurile zboară și cuvintele merg pe jos, iată toată drama scriitorului[2], circumstanțele atenuante sunt și ele prezente, bineînțeles, au rolul lor esențial în tentativa de a explica inexplicabilul, ratarea de sine, lenea nativă, superficialitatea scriitoricească, autosuficiența și mult prea des trâmbițata (uite-o, nu e) literatură de sertar, numai că cerul rănit de arme nevăzute însângerează acum și aici valurile unui ocean misterios, iar farul înfipt trufaș în stânci milenare rămâne un cioclu de piatră fără mâini…

♣ Cristian Lisandru

[1] Vezi definiția dată de Paul Valery în „Poietică” (1920).

[2] Vezi definiția dată de Julien Green.


Răsfoiri (3)


 Nopți

Îşi dorea cu îndărătnicie ca nopţile să fie cât mai lungi, ca şi cum apariţia agasantă a zorilor nu ar fi făcut altceva decât să afecteze iremediabil derularea tuturor proiectelor onirice încropite cu ochii larg deschişi, netulburat, neinhibat vreodată la gândul că insomniile au, printre altele, şi nefericitul obicei de a roade până la os în carnea unui trup pentru care somnul rămâne cea mai dureroasă corvoadă a întregii vieţi.

Am să las posterităţii propriile insomnii, îşi spunea zâmbind, în timp ce încă o noapte împrăştia cu dărnicie iluzii, au obosit de atâta nesomn. Dar era doar un simplu gând năstruşnic, unul nici măcar pus pe hârtie, într-un simulacru de efort literar destinat a trimite dincolo de spaţiu şi timp o fărâmă din viaţa sa nedormită şi încercănată.

Unii oameni iubesc ploile. Alţii sunt îndrăgostiţi până peste urechi de maşinile personale. Mulţi şi-ar dori să trăiască un singur anotimp, alb, la poalele unui munte uriaş, cu o cană de vin fiert între palme, în timp ce o eră glaciară multiplicată le-ar oferi iluzia că până şi florile de gheaţă pot fi aproape eterne. Sunt destui ciudaţi care nu se iubesc decât pe ei înşişi, privindu-se în oglindă cu satisfacţie şi trăind înfiorări perverse. Eu iubesc nopţile. De ce? De când? O altă bazaconie omenească adăugată altora de acelaşi fel? Nici nu are importanţă. Doar esenţialul subzistă, or nimic altceva în afara lui nu merită o atenţie sporită. Mişcarea browniană a amănuntelor nu mă interesează. Pur şi simplu. Iubesc nopţile, întunericul, neliniştile de la fiecare colţ de stradă, luna plină, fantasmele, lumina gălbenie a felinarelor, respiraţia oraşului istovit şi prăbuşit în coşmaruri sau vise frumoase, greierii imperturbabili care îşi ţârâie indiferenţa faţă de fabulele lui La Fontaine şi atât de controversatul mieunat al pisicilor ieşite la promenadă pe acoperişuri.

Îşi dorea cu îndărătnicie ca nopţile să fie cât mai lungi. Bineînţeles, nici chiar luna nu-i putea fi de vreun ajutor din acest punct de vedere, oricât de binevoitoare ar fi părut în unele momente presărate cu praf de magie, atunci când el avea senzaţia că secundarul rămânea blocat pentru totdeauna, incapabil să-şi mai îndeplinească mişcarea de rotaţie, iar visul unei nopţi infinite căpăta contururi perceptibile. Trăia atunci o incomensurabilă fericire lunatică, în vreme ce insomnia torcea alte şi alte gânduri abstracte. Totuşi, de fiecare dată, ca într-un film cu finalul ratat, zorii se dezmeticeau şi fugeau din aşternuturi, buimaci, chinuitori, hotărâţi să aducă o nouă zi la lumină după ce îşi spălau obrajii cu apa rece a trezirii la realitate. Iar el se mulţumea să ofteze alături de propriile speranţe nedormite, minţindu-se nonşalant că noaptea următoare avea să fie, în sfârşit, cea mai lungă dintre toate.

 2 martie 2013

♣ Cristian Lisandru


Un președinte echidistant. Oare?


 

Atunci când Traian Băsescu, în impetuozitatea-i demnă de o cauză mai bună, intervenea fără jenă în viața politică pentru a trage spuza pe turta unui partid la care ținea ca la ochii din cap, mass-media și liota analiștilor săreau ca arse și strigau pe mai multe voci pițigăiate că președintele trebuie să fie echidistant și că ar trebui să lase în debara, cu tot cu regretele aferente, subiectivismul politic.

Klaus Iohannis face același lucru – având puține idei, însă fixe – și transmite pe unde se nimerește că visează/dorește/așteaptă un guvern PNL. Iată că și Iohannis uită că ar trebui să fie deasupra partidelor, numai că lingușitorii și ronțăitorii de hârtie uită să mai facă front comun pentru a-l aduce pe calea cea bună, în limita contituțională a prerogativelor prezidențiale. Faptul că Iohannis nu uită ce partid l-a propulsat la Cotroceni poate fi îmbucurător numai prin prisma memoriei domniei sale. Dar dacă i-a cășunat pe schimbarea guvernului ar trebui să execute amplele mișcări de strategie politică mai cu perdea.

Degeaba arăți cu degetul către teribilismul lui Băsescu dacă te plasezi, încetul cu încetul, pe aceeași lungime de undă, surâzând protocolar la întâlnirile cu Victor Ponta, făcând băi de mulțime – și Traian Băsescu făcea asta, la începuturile carierei de președinte, numai că românul învață greu și uită repede – și, în general, pozând în omul potrivit la locul potrivit, numai bun de ținut în fereastră pentru a da bine la trecătorii europeni.

Klaus Iohannis trebuie să-și vadă de Președinția României, fiindcă pentru asta s-a lansat în luptă și, ulterior, a ieșit pe primul loc. Ce guvern va fi și când va fi vom trăi (prost, din ce în ce mai prost) și, înjurând în barbă, vom vedea. „România lucrului bine făcut” riscă să rămână doar o sintagmă electorală de prost gust dacă intervine încă un președinte pentru a-i aduce la guvernare pe ai lui. Da, logic, asta vrea orice președinte, se va spune, nu are rost să o dăm pe după plop, oameni suntem, avem plăceri (mici, mari) și preferați. Dar, dacă s-a dorit pârdalnica de schimbare, atunci e firesc să așteptăm un alt fel de prestație din partea președintelui.

Deocamdată, Klaus Iohannis este obligat de împrejurări să coabiteze cu PSD-ul lui Ponta în ceea ce privește guvernarea. Și, până acum, a dat cu subsemnatul ca primarul când i-a trimis Ponta ceva sub nas, fără să comenteze, fără să facă adnotări, punând picior peste picior și privind cu încredere către viitor. Poate că este nevoie de răbdare, poate că ne-am obișnuit noi cu faimoasele contre Cotroceni-Palatul Victoria și nu mai știm ce înseamnă și cu ce se mănâncă normalitatea politică.

Dar Klaus Iohannis prezintă unele semne evidente din care se poate trage concluzia că dorește să-și bage nasul acolo unde n-ar trebui să-i fiarbă oala, punând suflet (omenește este de înțeles) și suferind la greu alături de partenerii politici care jinduiesc să apuce, în sfârșit, hățurile. Încotro se va duce căruța vom afla cât de curând, însă Iohannis nu poate fi, în același timp, și președintele României și mentorul PNL. Dacă face asta ne situăm exact acolo unde rămăsesem în vremea lui Traian Băsescu și așteptăm inevitabilele petarde aruncate, sârguincios, în curtea adversarilor.

 ♣ Cristian Lisandru – 25 ianuarie 2015