Îi îngheţaseră picioarele… Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat  cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi.

Din momentul în care simţise primele frisoane, panica se căţăra nonşalantă pe picioarele sale, pe şolduri, pe abdomenul muşcat de spasme, încetul cu încetul, frenetică, pofticioasă, prinzându-i inima cu degete metalice insensibile.

Brusc, i se făcu poftă să fumeze, ca şi cum ideea de trage fum în piept ar fi devenit soluţia ultimă în calea îngheţului anticipat. Reuşi să scoată o ţigară din pachetul mototolit. Găsi cu mare greutate bricheta, însă flacăra izbăvitoare refuză să apară, în pofida încercărilor repetate. Filtrul ţigaretei i se lipi de buze şi, înainte de o scuipa în zăpadă, se temu să nu plece împreună cu ea şi o fâşie de piele. Imaginaţia zburda cu o viteză colosală, ceea ce nici nu îl miră foarte tare, putea să simtă deja căldura insignifiantă a sângelui care ţâşnea din buză şi se prelingea pe bărbie, îngheţând instantaneu, o dâră roşie brăzdând stratul alb şi rece care îi acoperea faţa.

Deveni conştient de greutatea genelor care se transformaseră, insensibile, în ţepi. Ţepi mişcaţi în sus şi în jos de pleoapele chinuite, o posibilă ameninţare pentru ochii împăienjeniţi, traumatizaţi de albul desfăşurat de-a lungul şi de-a latul câmpului, arşi de frigul pătrunzător, înţepaţi până în străfunduri de imagini în care un trup prăbuşit agoniza acoperit încetul cu încetul de giulgiul troienelor.

Mirosul de vin fiert îi asaltă nările aproape lipite, iar soba mare, albă, spoită cu var, îi apăru în faţă ca o paradoxală Fata Morgana. Ştia că nu poate fi decât o iluzie, prima treaptă a scării care ducea către despărţirea definitivă de realitatea îngheţată, dar motanul tolănit lângă sobă îşi mişca lasciv coada şi părea decupat din cărţile cu poveşti pe care le răsfoia în casa bunicilor, atunci când gerul broda pe geamuri, cu un talent incontestabil, flori înfiorător de frumoase. Cana de lut, smălţuită, era fierbinte, iar palmele sale o primiră ca pe o binecuvântare. Ducând-o către gură, se îmbătă înainte de a simţi pe limbă licoarea stoarsă de la sânul toamnei trecute. Şi-i fu bine…

Picioarele refuzară să mai meargă, iar el se aşeză turceşte în zăpadă şi strigă mai vreau o cană, bunico, măcar una şi o felie de cozonac, aşa cum faci matale, cu multă nucă… Cât mai multă nucă… Ținea minte că în copilărie fura nucile din bucătăria bunicii, îşi îndesa buzunarele şi fugea în camera de la stradă pentru a înghiţi miejii pe nemestecate, uitându-se pe fereastră spre uliţă, minunându-se de puterea armăsarilor focoşi care trăgeau sănii acoperite cu cergi. Auzi clopoţei şi pocniturile bicelor. Iar dinţii se înfipseră cu poftă în miejii de nucă, permiţând gustului de copilărie trecută să depăşească barierele timpului şi spaţiului. Înghiţi încă o gură cu vin şi murmură spune-mi o poveste, bunicule, dar nu aceea cu Harap-Alb, o ştiu, nu de Gerilă am nevoie acum, totuşi…

Se trase mai aproape de sobă, deschise uşiţa şi privi încântat dansul mângâietor al flăcărilor.

Acum aş putea să aprind şi ţigara, trase o concluzie care îl binedispuse. Am crescut, nu mă mai ceartă nimeni dacă fumez…

Pufăi îndelung. Şi sorbi încă o gură de vin. Apoi, ca şi cum prezentul şi trecutul ar fi ajuns la un compromis spre a întoarce copilăria dintr-un drum cu sens unic, mâna caldă a bunicii îl mângâie pe frunte şi îl acoperi cu pledul până sub bărbie. Închise pleoapele.

Iar gerul năprasnic, înfierbântat şi cuprins de tremurul pătimaş al artistului de geniu, dădu viaţă unor flori înfiorător de frumoase şi le lipi, măiestru, pe sticla cerului…

♣ Cristian Lisandru