Nopți

Îşi dorea cu îndărătnicie ca nopţile să fie cât mai lungi, ca şi cum apariţia agasantă a zorilor nu ar fi făcut altceva decât să afecteze iremediabil derularea tuturor proiectelor onirice încropite cu ochii larg deschişi, netulburat, neinhibat vreodată la gândul că insomniile au, printre altele, şi nefericitul obicei de a roade până la os în carnea unui trup pentru care somnul rămâne cea mai dureroasă corvoadă a întregii vieţi.

Am să las posterităţii propriile insomnii, îşi spunea zâmbind, în timp ce încă o noapte împrăştia cu dărnicie iluzii, au obosit de atâta nesomn. Dar era doar un simplu gând năstruşnic, unul nici măcar pus pe hârtie, într-un simulacru de efort literar destinat a trimite dincolo de spaţiu şi timp o fărâmă din viaţa sa nedormită şi încercănată.

Unii oameni iubesc ploile. Alţii sunt îndrăgostiţi până peste urechi de maşinile personale. Mulţi şi-ar dori să trăiască un singur anotimp, alb, la poalele unui munte uriaş, cu o cană de vin fiert între palme, în timp ce o eră glaciară multiplicată le-ar oferi iluzia că până şi florile de gheaţă pot fi aproape eterne. Sunt destui ciudaţi care nu se iubesc decât pe ei înşişi, privindu-se în oglindă cu satisfacţie şi trăind înfiorări perverse. Eu iubesc nopţile. De ce? De când? O altă bazaconie omenească adăugată altora de acelaşi fel? Nici nu are importanţă. Doar esenţialul subzistă, or nimic altceva în afara lui nu merită o atenţie sporită. Mişcarea browniană a amănuntelor nu mă interesează. Pur şi simplu. Iubesc nopţile, întunericul, neliniştile de la fiecare colţ de stradă, luna plină, fantasmele, lumina gălbenie a felinarelor, respiraţia oraşului istovit şi prăbuşit în coşmaruri sau vise frumoase, greierii imperturbabili care îşi ţârâie indiferenţa faţă de fabulele lui La Fontaine şi atât de controversatul mieunat al pisicilor ieşite la promenadă pe acoperişuri.

Îşi dorea cu îndărătnicie ca nopţile să fie cât mai lungi. Bineînţeles, nici chiar luna nu-i putea fi de vreun ajutor din acest punct de vedere, oricât de binevoitoare ar fi părut în unele momente presărate cu praf de magie, atunci când el avea senzaţia că secundarul rămânea blocat pentru totdeauna, incapabil să-şi mai îndeplinească mişcarea de rotaţie, iar visul unei nopţi infinite căpăta contururi perceptibile. Trăia atunci o incomensurabilă fericire lunatică, în vreme ce insomnia torcea alte şi alte gânduri abstracte. Totuşi, de fiecare dată, ca într-un film cu finalul ratat, zorii se dezmeticeau şi fugeau din aşternuturi, buimaci, chinuitori, hotărâţi să aducă o nouă zi la lumină după ce îşi spălau obrajii cu apa rece a trezirii la realitate. Iar el se mulţumea să ofteze alături de propriile speranţe nedormite, minţindu-se nonşalant că noaptea următoare avea să fie, în sfârşit, cea mai lungă dintre toate.

 2 martie 2013

♣ Cristian Lisandru