Nu mergeam la școală pentru că nu aveam chef, nici azi – după atâta vreme dată prin ciur de Moș Timp – nu găsesc altă explicație plauzibilă, intram țanțoș precum cocoșul în biblioteca de cartier, împrumutam cărți pe care le citeam cu pofta nesătulului, îmi completam de ici-colo colecția de povestiri științifico-fantastice, băteam parcurile, mergeam la film și uitam să mai plec, cumpărând bilet pentru fiecare reper orar afișat la ghișeu – am vizionat O fată fericită (Elvis Presley, romantisme, muzică, fete frumoase, dragoste, culori țipătoare, occident incitant prin toate tentațiile propuse pe peliculă) până s-au plictisit plasatoarele de la cinematograful „Grivița” de mine și m-au privit circumspecte, ca pe unul fugit de-acasă din cine știe ce motive și atras, inevitabil, de vagabondajul periculos, atât de blamat în societatea multilateral dezvoltată de atunci –, chiuleam de la ore fără să simt nici cel mai mic regret, oripilându-mă până și ideea de a petrece o oră în clasa de curs, inventând tot soiul de povești trase de păr pentru a transmite părinților că totul era ok și, după ce într-o seară de neuitat am primit prima și ultima palmă de la tata, Dumnezeu să-l odihnească, am realizat siderat că reintrarea bruscă în normalitate avea să fie cu mult mai complicată decât ieșirea din ea, așa că am îndurat un întreg trimestru verificări la sânge, mustrări, priviri iscoditoare, condescendente, acuzatoare, pretins miloase sau indiferente, m-am trezit îndemnat să trăiesc fiecare zi cu burta pe carte pentru a recupera informațiile pierdute cu lejeritatea indusă de nonșalanța adolescentină a visătorului de cursă lungă și pentru a cosmetiza mediile aflate în cădere liberă, am pierdut și ceva prieteni pe-atunci din cauza etichetei de chiulangiu și de „brânză bună în burduf de câine” pe care mi-o lipiseră unii pe frunte, pe urmă a trecut și asta, s-a dus ca și cum n-ar fi fost, m-am îndreptat către liceu cu zâmbetul pe buze și cu amintirea unor zile în care am răsfoit cărți nenumărate, am văzut filme bune (mai rar) sau proaste (de cele mai multe ori), m-am răsfoit pe mine fără să îmi dau seama de asta și m-am privit atent cu ochii altora, înspăimântându-mă prin spaima aceea a lor, mai mult, mai puțin sau deloc mimată.

♣ Cristian Lisandru