Noi ca o poveste, noi ca o fericită întâmplare, încrucișarea destinelor elimină ambiguitatea punctelor de suspensie pe care le presăram, conștient/inconștient, la fiecare capăt de rând, de oră, de zi, dintr-o dată mi-am adus aminte de noi – ca de o poveste, ca de o fericită întâmplare – și am descoperit cheia de boltă în mijlocul unei oglinzi crăpate, ne-am construit cărămidă cu cărămidă și vers cu vers, lăsând buzele să unească șoapte și săruturi, unii chibițau, scoțând lehamite de prin toate buzunarele, apoi râdeau a pagubă, cerșindu-și dreptul de a fi clovni fără carte de muncă într-o arenă care avea conturul inimii mele, azi mă regăsesc mai tânăr ca niciodată, îmi spun adeseori că nici n-am curajul să îmbătrânesc așa cum s-ar cuveni, conform scenariului absurd pe care oamenii nu îndrăznesc să-l renege, tocmai de aceea mă numesc menestrel și descânt doruri moderne sub un balcon cu vopseaua scorojită, timpul se îndepărtează de mine ca un pescăruș sătul de maluri, ca un călător fericit că nu ajunge niciodată la destinație, ca un gând exasperat de neputința transformării sale în realitate, spune-mi dacă mă auzi cum cânt, azi sunt cu o speranță mai tânăr, pur și simplu…

♣ Cristian Lisandru