Doar umbrele dansau în încăperea aceea, cu toate că nu se auzea vreun sunet, iar dincolo de ferestrele înalte până în tavan o iarnă neputincioasă se zvârcolea sub asediul necruţător al primelor semne primăvăratice. Gemea stins, ca o condamnată jertfită iremediabil resemnării, se scurgea în picături mari pe la colţurile streşinilor şi se prefăcea în amintire sub privirile indiferente ale unei nopţi căzute în letargie.

Plictisită – sau obosită literalmente de acel du-te-vino de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga (totul ţinând numai şi numai de percepţia unui eventual observator nevăzut atras, fără să dorească neapărat asta, în mijlocul detaliilor insignifiante) – limba pendulei rămăsese încremenită, oferind o paradoxală iluzie a timpului oprit în loc cu doar câteva minute înainte ca o altă zi să-şi revendice dreptul la viaţă.

Erau şi gânduri în încăperea aceea, iar ele îşi trăiau nocturn propria existenţă, netulburată, una împrăştiată pe covorul rotund, pe biroul masiv, pe rafturile unei biblioteci fără volume şi pe cele două fotolii negre în care, totuşi, nu stătea nimeni.

Gânduri părăsite în grabă de posesorul lor, gânduri adaptate singurătăţii, aflate – poate da, poate nu – în căutarea unor răspunsuri întârziate. Şi umbre. Umbre care dansau pe o muzică neauzită de nimeni, umbre sosite în grabă la un simulacru de bal, într-o noapte letargică în care iarna se pregătea să moară. Gemând…

♣ Cristian Lisandru