Călătorul

 

… opreşte-te, o poţi face… nimic nu este imposibil, opreşte-te…

Nici măcar nu întorcea capul pentru a privi peste umăr tot ceea ce lăsase în urmă. Privirea sfredelea orizontul, urechile refuzau să ia aminte la rugăminţile unui alt el care implora odihna, picioarele se mişcau neobosite, stângul, dreptul, stângul, dreptul, călcând iarbă, pământ sau piatră, secunde, minute, ore şi încă o viaţă resemnată. Îşi repeta adeseori că ieşirea dintr-o viaţă nu poate însemna decât intrarea în alta. Închizi o uşă, deschizi o uşă. Nimic complicat. O apăsare uşoară pe clanţă şi gata. Respiraţie sacadată, creşterea tensiunii, intensificarea ritmului cardiac. Poate. Dar nu este obligatoriu, iar autocontrolul joacă un rol covârşitor. Bine, adevărul este că nu ştia niciodată dacă făcuse alegerea corectă închizând ultima uşă sau dacă atunci când o deschidea grăbit pe următoarea nu avea să fie condamnat pentru tot restul zilelor la chinuri cumplite.

… opreşte-te, o poţi face… nimic nu este imposibil, opreşte-te…

Nu dorea să se oprească. Poate şi pentru că o nouă viaţă însemna noi gânduri, noi gesturi, noi întâmplări prin care trecea aşa cum trece un cuţit prin brânză sau precum un şuierat de tren care se înfige în întunericul unei nopţi lipsită de reacţie. O nouă viaţă aducea împreună cu ea şi emoţia. Or tocmai emoţia îl făcea să simtă cu adevărat că trăia la intensitate maximă, că inima bătea, că sângele curgea încă prin vene şi artere, că ochii nu se închideau plictisiţi de tot ceea ce mai văzuseră de atâtea ori în jurul lor. Spre deosebire de alţi oameni, el era un privilegiat. Putea călători. Dar nu dintr-un oraş în altul sau între două continente. Ar fi fost oarecum interesant, recunoştea asta, însă banal. Până la extrem. El era un călător din viaţă în viaţă. Şi – din nefericire sau din fericire, totul era discutabil şi depindea de fiecare viaţă în parte – se plictisea înfiorător de repede. Chiar şi momentele fericirii depline îl plictiseau până la urmă. Nu reuşise încă să-şi dea seama dacă fericirea îl speria prin starea ei de bine temporar sau tocmai pentru că nu o înţelegea în profunzime chiar şi după atâtea vieţi străbătute, trăite, gustate sau înghiţite cu poftă. Dar nu fugea de fericire. Asta nu. Poate că nu fugea decât de el însuşi. Din viaţă în viaţă. Căutând, căutându-se, experimentând, experimentându-se şi devenind prin el însuşi un material de studiu însufleţit…

… opreşte-te, o poţi face… nimic nu este imposibil, opreşte-te…

Uşa era roşie şi proaspăt vopsită. Chiar îi fu teamă câteva secunde că va trece în noua viaţă cu degetele murdare, însă alungă gândul din minte şi apăsă clanţa pregătit pentru un nou început. Nimic. Apăsă încă o dată, cuprins de o nervozitate crescândă. Nimic. Pentru prima oară de când călătorea din viaţă în viaţă, uşa era încuiată. Se aşeză turceşte şi îşi prinse bărbia în mâini. Viaţa pe care dorise atât de mult să o părăsească îl ajunse din urmă către seară, aducând cu ea un tulburător apus abia desprins de pe şevaletul unui pictor excentric. Fără să înţeleagă ceva, se ridică şi începu să bată cu pumnii în uşă. Bineînţeles, nu-i răspunse nimeni. Nu-i deschise nimeni. Viaţa de dincolo îi refuza accesul fără să ofere explicaţii, iar din toate gândurile sale confuze nu rămase până la urmă decât semnul de întrebare condamnat să aştepte  – într-o singură viaţă, de data aceasta – un imposibil răspuns.

6 aprilie 2013

♣ Cristian Lisandru