Privindu-te cum dormi iau viaţa de la capăt şi trăiesc fericit iluzia reconfortantă că suntem numai noi pe lume, ascunşi într-un Eden fără margini din care nu vom fi niciodată daţi afară. Plouă cu mere în jurul nostru, iar Dumnezeu ne îmbie să muşcăm şi să facem dragoste sub privirile unor heruvimi care au aruncat în neantul uitării săbiile înflăcărate, s-au transformat în trubaduri şi cântă despre veşnicia incontestabilă a iubirii.

Tu nu ai venit din coasta mea. Am fost modelaţi amândoi de mâini nerăbdătoare şi ni s-a insuflat dor de viaţă la ora când începeau să ardă stele în cer spre a ne lumina rostogolirea pătimaşă.

În lumea noastră nu s-a strigat niciodată „Să fie lumină!” Dar s-a strigat „Să fie dragoste!” Şi acel strigăt neverosimil a cutremurat temeliile unui univers nevăzut, străpungând timp şi spaţiu, distrugând baricadele ridicate în calea îmbrăţişărilor, făcându-le pe toate de la început şi ridicând la rang de lege întoarcerea celuilalt obraz.

Privindu-te cum dormi ştiu că împlinirea mea nu ar fi putut avea loc decât alături de tine. Suntem nemuritori prin iubire şi atotcunoscători prin speranţă.

Noi n-am primit de la Dumnezeu zece porunci, ci numai una singură – „Iubiţi-vă!” Astfel, mai înainte ca oamenii să revendice o cinică supremaţie pământeană prin războaie purtate în numele divinităţii, sufletele noastre au devenit Chivotul Legământului.

♣ Cristian Lisandru