Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru.
(Mihai Eminescu)

Mă caută nişte ploi reci, îmi tot bat în ferestre şi vor să poarte dialoguri la ore mari. Ies pe balcon, deschid geamul şi aprind o ţigară. M-aş lăsa de fumat, dar nu-mi vine să pun punctul final fiindcă trăiesc de fiecare dată încântarea nedisimulată a punctelor de suspensie. Pun şi-un vin roşu, colorează decorul, îmi place cum gâlgâie atunci când curge în pahar. Dar şi mai mult mă încântă alunecarea pe gât.

Oraşul văzut de sus, în nopţile ploioase. Murat. Înfrigurat. Nu spun bacovian, a devenit deja o banalitate raportarea permanentă la Bacovia. Taxiurile galbene par o blasfemie a culorii în negura nocturnă, iar câte unul trece în viteză şi doar culoarea roşie a semafoarelor îl determină să oprească, să deschidă geamul şi să lanseze dedicaţii muzicale către insomniaci. Manele. Nu poţi să faci nimic în gustul omului, mai ales că picăturile spală repede orice mizerie.

Când mă găseşte în balcon, ploaia – fie ea și o ploaie de februarie, ursuză și peste măsură de infatuată – mă ia prieteneşte pe după umeri şi îmi spune poveşti. O ascult, iar din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea.

Îmi sunt  dragi momentele acestea în care ştiu că voi închide geamul şi voi evada din Turnul Babel pentru a redescoperi căldura trupului tău gol. Cei câţiva metri care ne despart temporar mi se par întotdeauna prea lungi, iar ploaia rece îmi trimite bezele din spatele storurilor şi fredonează melodii de neuitat atunci când te lipeşti de mine şi murmuri că mă iubeşti…

♣ Cristian Lisandru