De-ale chefliilor – „Lingouri, lovele și toate cele”


– Sandule, dragule, tu n-ai ascuns tablouri prin cavouri? Sau le-ai dosit în pod la soacră-ta?

– Picasouri n-am, Gicule. N-am nici rubensuri. Am cumpărat de la un geamgiu vreo două pânze, nici n-am dat mult pe ele, am zis să nu rămâie pereții goi, în sufragerie, mai vine câte un musafir și zice că sunt iubitor de artă, mă privește cu alte priviri. Flori în vaze și peisaje cu lanuri de grâu și floarea-soarelui, la portrete nu mă bag, sunt sătul de-al meu. Nu mă văd zilnic în oglindă?

– Așa e, că dacă te picta Grigorescu nu mai ajungea celebru, îi dădeau cu flit toți criticii.

Așezați la o masă de lângă fereastră, Sandu Șpriț, Gore și Gicu ciocnesc halbele și ciugulesc alune dintr-o strachină. În prag de primăvară, cârciuma a fost zugrăvită și a primit o înfățișare rustică, motiv pentru care Sandu a aplaudat chiar din ușă:

– Blide, ștergare, butoiașe, uite și-o putină în miniatură! Funii cu ceapă și usturoi, lipsește un plug în curte și-un taraf din alte vremuri. Dar e de bine, patroane, să ne sucim către originile istorice, că prea pupăm occidentu-n cur și nu mai spargem ceapa cu pumnul! Nota zece plus de la mine! M-am perpelit când pe stânga, când pe dreapta, când fu cârciuma închisă pentru cosmetizare, dar timpul trece ca nebunul și-am reintrat în normalitate. Un nou luc. Să fie cu vânzare bună, fără certuri între consumatori!

Gore și Gicu, după ce s-au minunat, la rândul lor, de noua înfățișare a stabilimentului, au convenit că o astfel de zi trebuie onorată cum se cuvine.

– Că o cârciumă, a conchis Gicu, e ca muierea. Se mai boiește din când în când, dă cu creme, dă cu fixativ în moațe, ca să fie musafirii plini de voie bună și antren.

– Să le lucească bucuria în priviri!

– Să nu le stea pastrama-n gât! Să le umble gândul la prostii!

Da, Sandule, mai un ruj, mai un cearșaf scrobit, mai o mângâiere pe ici, pe colo, prin părțile esențiale ale trupului, o fi viața cum e ea, adică o nenorocită cu ifose, însă nici noi n-o lăsăm să-și facă de cap. Deci n-ai tablouri. N-ai cavouri. Și nici lingouri…

– Am numai linguri, linguri pot să dau și la vecini, face nevastă-mea colecție. De toate mărimile, de alea de tort până la unele mari de zici că-s polonice.

– Cu alea te altoiește doamna atunci când vii pe șapte cărări?

– Până acum n-am avut ocazia, Gore, știți că sunt ca mielușelul atunci când mă-mbăt. Sărut-mâna, mami, cum mă pui, așa stau. Dar nu zic niciodată că nu mai fac, minciuna mă oripilează. Totuși, îi desfid pe bărbații care fac urât la băutură.

– Ptiu, să nu te deochi!

– Noroc și să ne curgă primăvara prin vene și artere!

– Noroc să fie și la voi, că tristețile vin și se duc!

Gicu trage cu ochiul către lcd-ul din colțul încăperii:

– Se vedea a-ntâia, imagine beton, contrast de nu se poate, mi-am luat și eu. O sută douj de centimetri pe diagonală, văd scrisul de la filme fără probleme. Ce culori, ce sunet, poți să intri și pe net… Are uairles.

– Ai pășit în rândul lumii, Gicule… Vezi să nu iei viruși, cică și astea iau viruși, nu sunt imune. Dacă-ți ia televizorul vreo gripă informatică, te-ai rupt la portofel.

– Era necesar să iau și eu, Gore, nu că țin coada pe sus ca ăștia de-i saltă denea – ul, dar orișicât. Am strâns din munca mea cinstită, m-am dus la domo și l-am luat. Dar e tărăboiul dracului la știri. Ăla vroia să-și deschidă galerie de-aia de amorul artei, punea tablouri în pereți sau în dulapuri, încă nu m-am dumirit, se bat informațiile cap în cap, alții puneau lovele pe unde cu gândul nu gândeai, e cu denunțuri, cu confruntări ca-n filme, blonda băsescului cerea zece la sută din contracte…

– De unde știi tu că cerea zece la sută?

– Așa spune informația televizată, Sandule…

– Și tu crezi tot ce spun ăștia? Încă nu te-ai prins de toate șmecheriile? Vor să dea în ea ca să ajungă la băsescul, acolo e bătaia peștelui. Dama e poprită ca să cedeze, Gicule, o lovește-n psihic. Că e femeie… Nu-s muiere cu năframă, să mă dau de bună seamă! Nu mai știți melodia?

– Lasă că până acum se ține tare dama. A cedat nervos doar când n-a avut feon. De, umblă la coafura femeii și ai atins punctul nevralgic. Dar tot n-a sifonat, iar băsescul și-a mutat calabalâcul la Scroviștea. Cred și eu ce văd și ce aud, Sandule. De unde să iau știrile, de pe surse? N-am surse. Toate babele din bloc sunt atente la alte evenimente, ca de pildă cum se face că tot crește întreținerea. Sau când mai moare câte-un moș care se credea nemuritor. Sau ce se mai gătește la masa de duminică și care matracucă are un nou amant. Așa că iau telecomanda și dau la știri. Mă informez. Iau și notițe, ca să nu le-ncurc. Zău!

Sandu Șpriț pufnește ostentativ și mai cere o halbă. Gore ridică și el două degete în semn că nu refuză una în plus.

– Eu m-am cam plictisit de politică…

– E curvă?

– Asta știam. E rapandulă în toată regula. Nicio noutate. Nu mai pot să trag concluzii ca pe vremuri.

– Adică?

– E talmeș-balmeș. Conturi, tablouri, pământ sfințit de la Ierusalim, mir, Vosganian o să ia premiul Nobel pentru teatru de prost gust, Tatăl nostru care ești în ceruri, Procurorul nostru care ești la denea, Denunțătorul nostru care le știi pe toate, lingourile alea de un kilogram, acatiste, rugăciuni înainte de ședințele din Parlament…

– Păi dacă sunt oamenii cu frica lui Dumnezeu… Le-au căzut blestemele pe cap.

– Da, îi ajunge frica din urmă după ce au băgat mâinile până la cot în averea statului… Vine un înger la fiecare și îl trage de urechi în timp ce se spală pe dinți cu pasta aia de-ntărește ouăle. Coana Europa se bagă în seamă, ne arată nuiaua, ăștia îi dau cu tifla, președintele nu vrea să-i supere pe austrieci, nimeni nu vrea să-l supere pe Șova, unii dau pe goarnă și scapă, Udrea e supărată pe toată lumea, noroc cu tenismena aia de-i e prietenă, Dragomiroaica sufletistă, ce s-ar face fără ea?

– O fi ceva cu ele, Sandule…

– O fi, că n-am intrat eu în intimitățile lor, plus că n-am moacă de cartier rezidențial cu stejari. Dar te duci cu gândul prea departe, Gore, tu – când gândești prea mult – o iei pe arătură. Nu mai ciugulești o alună, nu mai lingi o bere? N-ai treabă prin debara?

– Nu prea intră, Sandule, o fi de la vreme asta păcătoasă… Nu vezi ce-i afară? Plouă-n draci, mai că-mi vine să renunț la bere și să cer o țuică fiartă, bate-un vânt de pribegie…

– Pe-asta s-o reții, Gore, e bună, pribegi am fost, pribegi suntem, pribegi vom fi.

– Cum naiba să fim pribegi dacă ne aflăm în cârciumă, Sandule? E, cum s-ar zice la lcd, contradicție în termeni.

– Era o chestie mai adâncă, Gicule, tu înregistrezi aspecte lipsite de importanță, puerile, n-ai perspectivă, n-ai imagine de ansamblu, n-ai fi bun să conduci guverne.

– Nici nu vreau, mă vezi pe mine în locul lui Ponta?

– Nici pe el nu l-am văzut, dar uite-l că e. Există. Vorbește. Dă din mâini. Reduce tevea-ul, îi mulțumește pe toți proștii. Mocofanii exultă. Aplaudă.

– Se rupe-n figuri și-atât. Nu reduce nimic. Dacă reduce fără să vrea fondul monetar, atunci îl reduc și ăia pe el. La tăcere. Și-acu, dacă Vâlcov ăla nu mai e… Era finanțist bun. Ținea bani și la el acasă, tot ca să nu vină fondul monetar să-i ia. Pentru țară strângea.

– Păi l-a pus Ponta pe ăla de-i zicea băsescul discotecar. E briliantul numărul doi, că numărul unu a fost Mutu. E ăla cu freza căruntă și cu cârlig la muieri cu interes, cică are lovele de n-are cum să mai întoarcă banii cu lopata, să vezi finanțe pe capul nostru. Calculează și dansează. O să joace tontoroiul pe codul fiscal.

– Dacă n-are tablouri și lingouri tot degeaba. Și n-a fost nici primar la Slatina. Mă doare-n cot de banii lui, nu-i scoate din conturi ca să mi-i dea mie. Auzi, Gore, tu ai atârnat ceva pe pereți în bordeiul tău?

Gore oprește halba între masă și propria bărbie. Pare foarte sigur pe sine în timp ce se pregătește să răspundă.

– Am numai bilețele pe peretele din bucătărie. Să cumpăr aia, să plătesc factura aia, să dau cu var în baie, să repar clanța de la ușă, că are joc și draci pe ea, să nu uită să-l sun pe un văr de la Slobozia și să-l înjur fiindcă m-a tratat cu sictir când i-am cerut și eu niște bani, astă iarnă, că doream să iau porc… N-am mai luat. S-a dus a mea și-a luat carne de la Kaufland, era mai bine direct din porc, are alt gust, dansează jumările în tigaie, dar nu se mai poate cum se putea altădată, când era bunica fată și simțea fluturi în stomac dar nu știa de ce. Bune bilețelele astea, te ajută să ai memoria în formă. Nu mai suntem flăcăi.

– Și n-ai nicio gravură, niciun desen cu caricaturi, nicio natură moartă?

– A murit baba din dreapta, avea optzeci de ani. Avea o natură rebelă, umbla-n blugi și-n bocanci, mă cruceam când o vedeam. Se pune sau nu se pune?

Cristian Lisandru –  28 martie 2015


 

Elixirul Tinereții, două-trei sute de grame…


Nu-i place ideea de moarte care trebuie acceptată numai fiindcă aduce o teoretică salvare. Izbăvirea. Nu crede în viața de după moarte, un motiv suplimentar pentru ca preoții cu care intră în contact – reprezentanți ai unui Dumnezeu transformat în „sperietoare” de fiecare dată când enoriașii trebuie puși pe coji de nucă, iar asta se întâmplă foarte des – să clatine din cap ca și cum s-ar afla în fața unui rătăcit numai bun pentru a experimenta eventuala „revelație”. „Calea cea bună” îi este recomandată de fiecare dată, discursul este același, aproape că l-a învățat pe dinafară. Siropos, cu accente dramatice pe ici, pe colo, plin de clișee. Seamănă mai mult a fantasmagorie bine întreținută de-a lungul timpului de personaje interesate în urmărirea scopului comun și, oricât de multe vise ar trăi cu ochii deschiși (capitol la care ar putea câștiga, fără emoții, orice concurs de gen), este sigur că nu se va trezi în altă parte după ce va muri, frecându-se nedumerit la ochi și înțelegând, uimit, că trebuie să o ia de la capăt. Nu va începe o altă viață, nu va tremura la gândul Purgatoriului, nu va paria pe Rai pentru a se trezi repartizat în Iad în urma unui proces sumar. Pur și simplu nu va mai fi nimic.

Temându-se de moarte, oamenii își construiesc cu asiduitate și sunt ajutați să construiască himera vieții de apoi. Ei mor, încetul cu încetul, încercând din răsputeri să lase ceva în urmă, să se realizeze[1], să se mintă și să tragă concluzia mulțumitoare că nu au făcut degeaba umbră pământului. Instinctul de conservare are multe de spus în această privință și, ca un orator desăvârșit ce se află, nu se abține niciodată. În viața de apoi, firește, oamenii vor fi mult mai fericiți decât aici, toți nefericiții lumii trăiesc cu gândul acesta execrabil, ridicând ochii spre cer atunci când sunt la ananghie. End of story, să curgă genericul pe ecran, aprindeți lumina în sală, nu vă uitați borsetele pe scaune, mai poftiți pe la noi…

Cafeneaua e pustie. A intrat pe ușă împins de o răbufnire vântoasă și a primit un zâmbet perfect din partea ospătăriței. Nu poate avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, poartă o fustă neagră, scurtă, plus atât de banala bluză albă în stânga căreia, deasupra sânului, și-a făcut culcuș un ecuson. Liliana Surdu, citește dintr-o privire, iar zvârluga îl măsoară din cap până în picioare.

– Plouă de rupe. Cu ce vă servesc?

– O cafea fără zahăr și un J&B. Dacă aveți.

– Cincizeci sau o sută?

– O sută.

– Luați loc la o masă.

Zâmbetul revine pentru repriza a doua, dantură perfectă sub buzele subțiri. Poate prea subțiri, îi trece un gând prin jucăuș prin minte. Zâmbește la rândul său, iar fata se îndepărtează. Pulpe pline, carne tânără, pantofi comozi, fără toc. Nelipsiții ciorapi negri. Unduire ușoară a șoldurilor tinere. Nimic ostentativ.

Se așază lângă fereastră, scoate din rucsac pachetul de țigări și bricheta, apoi îl plasează pe un scaun alăturat. Ploaia ține cu tot dinadinsul să scrie cuvinte misterioase pe geam, dar el nu are niciun chef să le contabilizeze, să le analizeze, să le interpreteze. Privește în gol, către nicăieri, abia înregistrând o melodie ritmată care vine dinspre o plasmă uriașă, prinsă în perete deasupra barului cu pretenții futuriste.

(Bine că am cules via, băiatul mamii… Se scuturau toți strugurii dacă dădea ploaia asta peste ei.)

Își dă seama că nici nu a observat când cafeaua și paharul cu J&B au aterizat în fața sa. Soarbe prima gură din ceașcă și apoi aprinde o țigară. Trage fumul în piept, cu pofta celui care încearcă să fumeze mai puțin și, atunci când o face, savurează fiecare secundă. Cei mai mulți dintre cunoscuții săi au abandonat țigările, mai devreme sau mai târziu, motivele fiind doar două. Scumpirea repetată a țigărilor și teama de cancer pulmonar. A luat hotărârea de a fuma mai puțin – o țigară la trei ore –, măcar pentru a-și oferi iluzia că se poate. Dar sunt multe zile în care aprinde țigara din reflex, încălcându-și fără remușcări programul dinainte stabilit și făcând glume pe seama bolii incurabile care planează, pofticioasă, deasupra mapamondului.

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge,

Oprind vânătoarea mistrețului meu?[2]

Poate chiar un cancer pus pe șotii. Țesuturi distruse fără pic de jenă, fără pic de milă, un harcea-parcea malign care nu-și poate face de cap decât în trupul tău, fără să aibă amabilitatea de a plăti chirie. Un musafir nepoftit, malefic, un fel de artist neînțeles care sculptează abstract sub un microscop uriaș. Subiectul habar nu are, râde, bea, fumează, mănâncă sănătos sau înfulecă la fast-food, citește sau aleargă după fuste, nu știe ce i se pregătește. Celulele se destrăbălează, orgia ajunge la apogeu, orice încercare ulterioară de reinstaurare a liniștii interioare – costisitoare până la absurd, de altfel, oare câți își pot permite tratamentele acelea „minune” care nu fac altceva decât să prelungească agonia? – este sortită eșecului.

J&B-ul alunecă pe gât, fierbințeala din stomac îi face bine, iar el trage încă un fum și îi zâmbește fetei care-l privește de la bar, sprijinită într-un cot. Îl întreabă din priviri dacă mai dorește ceva. Îi face semn că nu.

Deși o porție din Elixirul Tinereții ar putea să fie tentantă. Două-trei sute de grame, plus garnitură de Fericire Necondiționată. Ceva optimist la desert, multă frișcă și fructe de pădure, apoi încă o țigară. Și încă una. Pasărea aia neagră mai poate să aștepte. Sau să-și așeze cuibul în altă parte.

Ploaia nu dă semne că ar intenționa să se oprească, trotuare pustii, vânt tăios. Nu-i vine să plece. Fumează fără să mai dea voie gândurilor să se zbenguiască pe sub frunte, iar plasma o aduce mai aproape pe Indila. HD. Dernier dance.

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Octavian Paler, „Un om norocos” – „Ce înseamnă a te realiza? A-ți închide destinul. Ca pe un cerc. Ești realizat, cu alte cuvinte poți să mori”.

[2] Vezi Ștefan Augustin Doinaș – „Mistrețul cu colți de argint”.


Roți ajutătoare


Un cerc vicios din care nimeni nu încearcă să evadeze, un montagne-russe al hazardului implorat insistent, iar fantomatica speranță a unui câștig uriaș (monstruos?) se insinuează printre picioarele vânătorilor de noroc zeflemitor. Nu face excepție. Nici nu dorește asta. Vrea să fie acolo, lângă toți acei încrezători în posibilitatea de a înșfăca bani pentru mai multe vieți, dorește să le simtă nerăbdarea, emoția, freamătul interior, să miroasă dorința de a scăpa pentru totdeauna de stresul reprezentat de pericolul zilei de mâine. E un miros tare, amestecat cu mirosurile unor parfumuri scumpe sau cu acela al transpirației.

 – Joc de-o viață, aceleași numere. Am mai prins câte trei, de două ori chiar patru. Nu mă las. Atunci când e vorba despre noroc trebuie să fii perseverent, altfel nu vine.

Bărbatul are peste șaizeci de ani, o mustață albă și un hanorac bleumarin îmbătrânit de atâta purtare. Îi sticlesc ochii, iar mâna în care ține biletul tremură ușor.

 – Unii renunță mult prea repede, asta e părerea mea. Vine o zi pentru fiecare. Sunt convins de asta.

Un adolescent cu șapcă de baseball îl privește sceptic și dă din mână a lehamite.

 – Să-i ia dracu’ pe toți! Nu iese nimic. E o făcătură ordinară în care s-au prins proștii.

Bătrânul cu hanorac bleumarin se înfoaie imediat.

 – Dar mata de ce joci? De ce intri în hora proștilor?

 – Păi ăsta-i șpilul, tataie, te trage ața.

Ața de pe mosor. Da. Numai de ea poate fi vorba. Echilibrul instabil. Roțile ajutătoare. Numerele norocoase. Norocul. Bucățica de cașcaval pe care un șoarece o caută prin labirintul de sticlă construit de un cercetător insensibil care a pus la cale un scenariu absurd. Șoarecele nu știe asta, nu cunoaște o altă lume în afara celei delimitate de pereții transparenți, adulmecă și merge mai departe. E și el perseverent, învață din greșeli, alege drumul care-i va oferi satisfacția de moment. Cândva. Mai devreme sau mai târziu.

– Stați la coadă?

Întrebarea cucoanei cu o coafură pretențioasă îl scoate din labirintul de sticlă al propriilor gânduri.

 – Mda.

Murmurul din jurul său redevine inteligibil, vocile se întrepătrund, cuvintele se învârtesc precum bilele norocoase.

 – Eu joc mai multe variante. Poate…

 – Și dumneavoastră?

 – Doar o singură variantă. Șase numere. Ca să nu spun că nu joc, ca să nu regret la ora extragerii că n-am încercat destinul cu degetul.

 – Soțul meu mă ceartă. Arunci banii pe fereastră, îmi spune, te-ai prostit la bătrânețe.

 – Sceptic.

 – Până peste urechi. Când am să câștig o să rămână perplex.

 – Vă doresc noroc.

 – La fel și dumneavoastră.

Angajata loteriei pare sătulă de atâtea vorbe, speranțe și timp pierdut. Are ochelari cu ramă groasă, demodați, un taior gri-petrol și bluză albă. Mișcările pe care le face seamănă cu cele ale unui automat programat să calculeze și să dea restul. Introduce biletul în aparat, încasează banii, aparatul îl înghite, apoi îl expulzează pe partea cealaltă, validat. Clienții își verifică numerele, câte unul rostește un „Doamne-ajută” înainte de a împături hârtia și de a o introduce, grijuliu, în buzunar. Ca pe o scoică în interiorul căreia se află o perlă.

Alte ore sau zile în care speranța își taie felia cea mai groasă. Planuri de viitor, strategii năstrușnice, pofte ascunse, păstrate în intimitatea de nepătruns a minții. O casă la mare, una la munte, croaziere printre insule exotice, o limuzină cu șofer, șampanie de cea mai bună calitate, adio vin spumant. Poate un iaht, de ce nu?, ceva investiții – neapărat profitabile –, sau mai dă-le dracului de investiții, nici nu e nevoie de ele dacă stai confortabil peste un purcoi de bani, neam de neamul tău n-a visat așa ceva. Visuri. Fiecare jucător iese din agenție gândindu-se că Dumnezeu îi va pune mâna în cap și-i va rezerva un rol fericit în noul scenariu. Niciunul nu concepe să nu câștige până la urmă. Dreptul la speranță nu este garantat prin Constituție, însă nici nu e nevoie de asta. Cine poate fi atât de nenorocit încât să interzică construirea unor castele de nisip?

Afară plouă mânios, o revărsare de umbrele acoperă trotuarul, orașul gârbovit acceptă asediul necruțător al norilor. Scoate șapca din rucsacul pe care îl poartă pe umărul drept, o îndeasă pe cap și îi pare rău că s-a tuns. Ar mai fi putut să aștepte, mai ales acum, într-un octombrie friguros, ciufut, un anotimp-sacagiu care împarte gratuit cantități impresionante de apă. Pe de altă parte, reconsiderând în timp ce se strecoară printre alți trecători, s-a decis de multă vreme să se tundă o dată pe lună. Nu știe ce i-a venit și de unde o asemenea idee, dar respectă hotărârea cu religiozitate, ca și cum de asta ar depinde întreaga sa existență.

Echilibru. Normalitate. Mărunțișuri. O discuție de douăzeci de minute cu Dorel, o privire aruncată Ceraselei. Subiecte insignifiante, glume, întrebări nerostite. Rotițe ajutătoare.

Tricicleta îi revine în minte obsesiv, ca și cum subconștientul ar dori să-i transmită că a omis ceva foarte important și trebuie să revină asupra imaginii. O tricicletă albastră cu dungi albe, o mângâiere părintească, răsuflarea tatălui mirosind a tutun.

(Ce mai faci, tată?)

N-a mai trecut pe la cimitir de câțiva ani, parcă nu îi vine să creadă că spațiul acela dreptunghiular, delimitat de un gărduleț din fier forjat, lasă atâtea și atâtea amintiri să putrezească sub pământul indiferent. N-a înțeles niciodată moartea, viața cu atât mai puțin. În moartea unui om moare o lume necunoscută[1]. Sau moartea ca savoare a existenței[2]. A acelei existențe pe care o savurăm doar dacă învățăm să o apreciem la justa valoare, condiția supremă pentru a repeta în fiecare zi ceea ce Emil Cioran scria în „Lacrimi și sfinți” – Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

Dar, neînțelegând nici măcar viața, cum poți avea pretenția că ai putea să înțelegi măcar ideea de moarte, mai presus de explicația aridă din care reiese că funcțiile vitale își încetează activitatea și cu asta basta? În cazul lui Cioran totul pare atât de simplu… De unde și complicațiile ulterioare printre care slalomează neîncetat cei dornici să-i descifreze, măcar parțial, opera. Să strig și eu precum Ovidius[3]? De ce-aș face-o, totuși? Felul în care mori atunci când se rupe ața contează prea puțin sau aproape deloc – deși Marquez, de pildă, avea o cu totul altă părere[4] -, uneori nici nu ai timp să fii înspăimântat și să conștientizezi că ușa către neființă este larg deschisă. „Să fie lumină!” se transformă intempestiv în „Să fie întuneric!”, nu vei afla niciodată cine te-a plâns, ce s-a întâmplat cu toate acele cărți pe care le-ai strâns de-a lungul vieții și peste filele cărora ți-ai trecut degetele, febril, dând pagină după pagină și capitol după capitol, făcând din noapte zi, alarmat la gândul că ochii îți sunt din ce în ce mai obosiți, ce filme vor câștiga Oscarul în anii următori, dacă a plouat sau nu la înmormântarea organizată în grabă. E drept că există și reversul medaliei – o agonie lungă, degradantă, umilitoare, ca o bătaie de joc a sorții, una care transformă moartea într-un adevărat happy-end pentru tine și pentru cei din jur. Plictiseala își face loc cu coatele și atunci când stai la căpătâiul unui muribund. Sau mai ales atunci, trecând peste ipocriziile aferente, ingrediente indispensabile ale oricărei vieți supusă normalității.

♣ Cristian Lisandru


[1] Conform lui Antoine de Saint-Exupery (Antoine-Marie Roger, viconte de SaintExupéry, n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane), romancier, eseist și reporter francez.

[2] Vezi „Demiurgul cel rău”, autor Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) – filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

[3] „Nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”.

[4] Vezi Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste în vremea holerei” – „Nimic nu definește mai bine pe cineva decât felul în care moare”.


Vanghelie, potcoavele de cai morți ale PNL și politichia de gang


Conform inevitabilelor și îndelung promovatelor interceptări DNA, „politicianul de succes” Vanghelie făcea „pac pac toate lucrurile” și îl trimitea pe Rareș Bogdan de la Realitatea TV către Klaus Iohannis pentru ca neamțul să intermedieze aiureli.

În vremea când PSD-ul era pe cai mari, același Vanghelie („vocea mea se va face auzită și de sub apă”, conform unei declarații antologice a personajului în cauză, numai bun de plasat în Muzeul Figurilor de Plastelină) „garanta” candidații partidului. Iar afișele în care Ecaterina Andronescu, spre exemplu, era împinsă de la spate de Vanghelie împânzeau Bucureștii și ofereau imaginea jalnică a trepădușilor care acceptă compromisuri terifiante pentru a înșfăca funcții și fotolii confortabile.

Ulterior, „disidentul” Vanghelie întorcea armele, făcea pe revoluționarul de Ferentari sau Zăbrăuți și se unea în cuget și nesimțiri cu Geoană Dăbuleni, iar „marele partid” Național Liberal era pregătit să poarte discuții la masa tratativelor cu cei doi, totul în numele unei acțiuni politice de răsunet prin care guvernarea PSD să fie dată jos din căruță.

Acum se repliază toată suflarea pe poziții dinainte stabilite și bagă capetele între urechi pentru a nu se spune că au pariat din nou pe potcoave de cai morți. Dar, în momentul în care ești garantat de Vanghelie sau stai în ședințe cu Vanghelie, imaginea ta ca partid serios și pus pe fapte mari nu poate fi decât iremediabil afectată. Se demonstrează că n-ai viziune, că n-ai fler, că ești un parior de doi b ani care va ajunge să-și vândă și nevasta din cauza datoriilor acumulate.

Toate șmecheriile lui Vanghelie erau cunoscute la nivelul conducerii PSD. Nimeni nu poate spune/grohăi că n-a știut nimic și că Vanghelie a fost sub acoperire și i-a tras în piept pe toț. Din ceea ce s-a putut observa de-a lungul timpului, șemecheriile astea financiare și politice erau acceptate cu rânjetul pe buze. Poate chiar susținute intens, fiindcă goana după putere este o boală nemiloasă, iar partidul avea nevoie de osânză. Matrapazlâcurile erau cunoscute, bineînțeles, și de onor conducerea PNL, că doar nu credeau în ipoteza că acest Vanghelie e un fel de Făt-Frumos care știe să se joace de-a comisioanele numai pentru a-l înfrânge pe Zmeul Zmeilor. Dar s-a pus botul, s-a ridicat din umeri, s-a dat un delete trecutului reprobabil pentru că o cereau interesele.

Detașarea cu care oamenii politici aceeptă „mariaje politice” libidinoase este strigătoare la cer și s-a tot discutat despre asta. Și nu este pentru prima oară când se linge acolo unde s-a scuipat sau când ochii sunt închiși, iar gunoiul ascuns sub preș.

Nu pot avea încredere în personaje care fac compromisuri. Pentru că ajung la mâna și la mila altora, pentru că sunt șantajabile, pentru că n-au coloană vertebrală, pentru că dau bir cu fugiții atunci când situația este departe de a fi roz. Iar în ceea ce privește partidele e și mai grav. Dacă PNL dorește să doboare armata PSD cu oameni gen „Vanghelie”, atunci avem o mare problemă. Nimic nu se poate face la modul serios și pe termen lung dacă va fi vorba doar despre rotirea baronilor sau despre înlocuirea pușculiței unde ajung banii negri.

Cazul „Vanghelie” nu e doar un semnal de alarmă pentru PNL. E și dovada că liberalii, din dorința de a prelua frâiele, poartă ochelari de cal și sunt în stare să înghită căcărezele unor figuri triste (dar bogate) ale societății. Însă, dându-se în stambă în felul acesta, nu fac altceva decât să confirme ideea că setea de putere ridică gărgăunii din cap la rang de „personalități” care fac, desfac și asigură perpetuarea politichiei de gang.

♣ Cristian Lisandru