3 martie 2015 – Mai cu milă, mai cu dor – Optimiștii susțin că un 0-0 cu Viitorul lui Hagi, obținut în condițiile în care Rapidul a jucat cu doi oameni mai puțin timp de o repriză și ceva, este un rezultat bun și lasă loc pentru calculele abracadabrante ale hârtiei. Pesimiștii clatină capetele și privesc clasamentul „cu mânie”, rumegându-și nerăbdarea în bărbi. Mai e mult până departe, e adevărat, iar „beșica” nu intră „în ațe” la simpla dorință a privitorilor. Dar echipa se mișcă destul de natural și, îmbucurător, a stat bine la capitolele „psihic” și „fizic”. Cristi Pustai face treabă bună, totul este să fie lăsat în pace de conducere și să nu se trezească presat exact atunci când nu e cazul. Publicul a fost OK, numeros și cu pasiunea la purtător, bucurându-se la finalul meciului ca și cum Rapidul ar fi obținut victoria. Sunt semne bune și din acest punct de vedere, învățăm, încetul cu încetul, să fim alături de favoriți și atunci când nu obțin victoria pe propriul teren.

♣

4 martie 2015 – In rock we trust – O trupă finlandeză de heavy metal care merită ascultată și reținută – Battle Beast. 3 albume până acum – Steel (2011), Battle Beast (2013), Unholy Savior (2015) – și perspective muzicale serioase pentru alte surprize plăcute. Una dintre piesele lor cu greutate poate fi ascultată aici.

♣

Remember Adrian Păunescu:

La muncă, derbedei, că trece anul Şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul. Făceaţi pe democraţii cei cucernici, Cristosul mamii voastre de nemernici! Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine Şi-apoi convingeţi-vă că e bine.

C-aţi luat o ţară de mai mare dragul Şi i-aţi distrus averile şi steagul. S-ajungem colonia de ocară Care-şi va cere scuze în maghiară. Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi, Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.

Bineînțeles, se vor găsi destui care să declare că o apucăm din nou pe panta naționalismului, că Păunescu avea un caracter discutabil, că nu era decât un versificator și atât (asta-i pur și simplu o aiureală inventată de incompetenții literari apăruți precum ciupercile după ploaie), că în Europa treburile merg altfel – merg așa cum vor mai-marii; noi, ăștia mai mici sau insignifianți, ne învățăm cu înghițitul în sec și cu speranța că vreodată, în viitorul din ce în ce mai îndepărtat, o să punem osul la treabă și, poate, vom fi tratați de la egal la egal –, iar elegant ar fi să tropăim în horă fără comentarii, dacă tot am intrat în ea „un pic precoce”, vorba Angelei Merkel. Hora e horă, cu tot cu politicienii noștri dragi, că ăștia sunt și alții nu avem, nu putem să-i desenăm pentru a păstra din ei doar ce este mai bun. Dacă este ceva bun, fiindcă trecutul (îndepărtat sau apropiat) e mereu pe urmele noastre, ne ajunge și ne ia la șuturi. Sau ne dă cu votul în freză, iar noi nu pricepem nimic. Poate suntem grei de cap și repetăm, ciclic, greșelile trecutului. Poate avem gene ghinioniste. Poate ne-au blestemat strămoșii – asta în cazul în care își mai aduce aminte cineva că avem și noi strămoși interesanți. Poate ne lipsește diplomația de salon, suntem mai de la coada vacii, nu mirosim a parfum de Bruxelles. Faptul că s-a schimbat Înalta Poartă nu este neapărat un motiv de bucurie, mai ales atunci când – în Europa fiind – ne comportăm tot ca la porțile Orientului. Și atunci intervine întrebarea retorică – e vina Europei sau e vina noastră? Dacă-l întrebi pe Ponta-Mickey Mouse o să spună că e vina lui Traian Băsescu, nu mai schimbă placa în veci, îți vine să zici că e primul șoricel cu ochelari de cal.

♣

Un nou început pentru Dan Diaconescu – Dar, de data asta, nu în ceea ce privește mass-media (DD-ul ar trebui să pună cruce acestui capitol lamentabil din viața sa publică), mai ales că prostirea – ca să parafrazăm – nu merge de multe ori la apă și nici nu produce rating la nesfârșit. Sentință definitivă, cinci ani și șase luni cu executare, interval temporal numai bun pentru a medita la cum ar trebui să fie făcută presa și cum era ea făcută în vreme ce „neamul românesc” primea lecții despre ciocoi în fiecare noapte. Sper să nu aud cumva că și acest dosar a fost unul politic, iar Dan Diaconescu ar trebui perceput ca un Avram Iancu deținător de Bentley care s-a jucat de-a șantajul numai din dorința de a scoate țara din criza prelungită. Înainte de a fi încarcerat în arestul de la Rahova, Dan Diaconescu a menționat că ne lasă „foarte săraci și foarte naivi”. De acord cu sărăcia națională, ceea ce nu s-ar putea spune despre personajul Dan Diaconescu, mai puțin cu naivitatea. Naivi au fost cei care l-au crezut pe cuvânt de-a lungul timpului.

♣ Cristian Lisandru