Suntem mândri, ținem coada ridicată și valsăm printre propriile elucubrații pe care le considerăm demne de a fi păstrate în vitrina strălucitoare a unei posterități permisive până la absurd. N-avem de niciunele, însă mestecăm ambiguități. Înghițim cu noduri farafastâcurile atât de apetisante, punem într-un pahar cu apă rece și un vârf de linguriță de nesimțire dacă stomacul revoltat ne dă de veste printr-o simfonie a chiorăiturilor că nu e totul în regulă.

Dar declarăm emfatici că suntem ok, că felul în care ne percep alții este lipsit de importanță și, în general, izvorât din invidii native. Bagatelizăm cu talent, suntem minunați numai atunci când ascundem gunoiul sub preș. Ne încruntăm amenințător dacă suntem puși în fața unor întrebări incomode, molfăim cuvinte fără noimă, scuipăm nelipsitele invective, încercăm fenta din gleznă sau răsucirea amețitoare pe după fraze șablon. Nu avem niciodată curajul de a spune lucrurilor pe nume, iar dacă o fac alții alegem să aruncăm cu pietre sau să înjurăm precum birjarii. Ne construim o imagine artificială, ținem de ea cu dinții, coasem paiete la revere cât e ziua de lungă, iar teama noastră de căpătâi este aceea că am putea fi dați în vileag și acuzați de impostură. Dacă am putea, ne-am clona, însă e bine că nu s-a ajuns încă în această fază.

Propriile ifose nu ne satură niciodată. Ne lovim, vrând-nevrând, de ifosele altora (este și asta o formă de socializare, una modernă, perversă, din care nimeni nu are de căștigat, însă toată lumea e mulțumită, iar delăsarea comună devine existențială), sprintăm către ținte iluzorii, visăm să întoarcem banii cu lopata, adulmecăm câștigul obținut fără transpirație și nu înțelegem de ce purtăm prin buzunare doar monede cu care nu ne putem cumpăra nici măcar ratările multiplicate, semn că nici nu învățăm ceva, dar nici nu ne străduim – din comoditate, din lene, din luxul unei lejerități bolnăvicioase – a o face.

Suntem sarea din bucate și uleiul din salată. Avem tot timpul ceva de spus, chiar dacă nu reușim să transmitem nimic interesant. Și nici nu ne doare gura. În noi se dau lupte furibunde, dorim ca fiecare propoziție să fie una răsunătoare, cu schepsis, cu nerv, cu vino-ncoace, inventăm sintagme moarte încă din fașă și luăm peste picior toți filozofii lumii care nu au avut altceva mai bun de făcut decât să se nască, năuci în teribilismul lor exacerbat, înaintea noastră. Firește, noi ne-am născut ori prea devreme, ori prea târziu. Niciodată la timp. Niciodată în locul potrivit. Părinții s-au grăbit sau au întârziat nepermis de mult, s-au combinat exclusiv printr-o jalnică prestație a destinelor intersectate, zodia n-a fost cea norocoasă, astrele s-au dat de-a dura tocmai în ziua nefericită în care am venit pe lume pentru a ne bate joc de propriul timp. Cât despre ursitoare, mai bine lipsă. Niște amețite, niște căzături, niște cassandre jerpelite.

Ne amăgim că am fi făcut mai multe în altă parte. Că am fi construit, că am fi sculptat, că am fi pictat, că am fi scris în draci și am fi dat lumii adevărata literatură. Că am fi fost unici și celebri dacă un alt soare ar fi strălucit deasupra țestelor noastre, dacă am fi fost dincolo de Calea Lactee. Că ne-au lipsit ușile deschise, proptelele, ceasul deșteptător, crema de pantofi, vecinii fără ranchiună la purtător, hărțile bine întocmite, busolele, șoselele nesfârșite sau un orizont blând și înțelegător. Că pofta noastră de muncă ar fi fost direct proporțională cu pofta de viață. Pofta cu care înfuleci un burger. Sau o șaormă „cu de toate”. Sau o sarma „ca la mama acasă”. Sau o friptură la tavă. Sau niște mici cu muștar, așezați strategic lângă halba aburită care îmbie la discuții prelungite, sortite a nu fi altceva decât vorbe goale, săltărețe, trufașe, făcând concurență neloială unor muște apatice.

Suntem mândri de neputința noastră incontrolabilă și dăm senzația că acceptăm acest supliciu doar pentru că e în propria fire să îndurăm, fără a protesta, martiriul. La un moment dat, plictisiți de faptul că nimeni nu ne înțelege și că lumea nu se învârtește în jurul nostru, în pofida tuturor eforturilor de zi cu zi, ne vom sanctifica singuri și vom pretinde ca ceilalți să se roage la noi de trei ori pe zi. Dar nici atunci nu va fi bine și nici atunci nu vom fi mulțumiți. Ne vom da coate cu alți „sfinți” puși pe fapte mari și vom ajunge să inventăm alte poziții indecente pentru a atrage măcar câteva priviri fugare.

♣ Cristian Lisandru