Mergem. Aceasta ar fi o certitudine. Singura, de altfel. Dincolo de ea, dacă reuşim să depăşim perversitatea imaginii din oglindă şi autosugestia adeseori fatală, rămân doar întrebările. Cât de repede mergem? Şi către ce? Înainte sau înapoi?

Ne încearcă, ciclic, un puternic sentiment de deja-vú, însă ridicăm din umeri şi consultăm curioşi astrele în loc să cerem scuze publice racilor cărora le copiem modul în care se deplasează. Sau culoarea roşie pe care o căpătăm atunci când fierbem în suc propriu. Un pas înainte, doi (trei, patru, cinci…) înapoi. Dar mergem. Spre deosebire de noi, racii nu-şi pun niciodată întrebări. Discutabilă concluzie, ar putea spune cineva, atâta vreme cât între noi şi aceste crustacee comestibile există doar două elemente de legătură.

Indiscutabil rămâne doar mersul. Iar atunci când ne tragem răsuflarea la un colţ prăfuit de microunivers visăm că mergem în continuare. Şi, măcar pentru câteva momente, nu ne mai dor picioarele, apropierile, îndepărtările şi punctele de reper înfipte alandala într-o hartă personală mototolită. Doar gândurile sunt cuprinse de febră şi bolborosesc neînţelese.

Am mâncat raci doar o singură dată în viaţă, iar noaptea m-am visat într-o oală clocotită. Abia dimineaţa mi-am adus aminte de propria zodie. De atunci şi până azi tot încerc să mă prind cu mâinile goale, pe sub maluri deasupra cărora despletesc sălciile alte întrebări.

Azi-noapte, nişte greieri somnambuli m-au invitat să evadez din aşternuturi şi nu i-am putut refuza. Agăţaţi în ramurile jupuite ale copacilor, ochi fosforescenţi priveau prin mine cu indolenţă felină, iar oraşul scâncea istovit în intersecţii, suspinând metalic atunci când tramvaiele îi brăzdau, nemiloase, trupul înfrigurat.

Un clovn rămas pe drumuri la început de toamnă a făcut nenumărate tumbe în faţa mea, spunându-mi foarte serios că păstrează în buzunare fâşii albastre de viaţă nouă pe care le va întinde dintr-o parte în alta a oraşului, înseninându-l. N-am râs. Eu aveam pe sub cămaşă fâşii de vis încă netrăit, numai că îmi fusese frică să recunosc asta. Cine se aseamănă se adună, domnule! – aşa mi-a strigat nebunul acela îmbrăcat fistichiu, apoi a cuprins luna cu amândouă mâinile şi a sărutat-o pătimaş.

I-am întors spatele şi am plecat mai departe, cu greierii pe umeri, salutând politicos fiecare felinar care mi-a ieşit în cale, iar umbra mea ţopăia de colo-colo, ca un clovn decis să transforme ultima reprezentaţie într-un spectacol de gală.

♣ Cristian Lisandru