Un cerc vicios din care nimeni nu încearcă să evadeze, un montagne-russe al hazardului implorat insistent, iar fantomatica speranță a unui câștig uriaș (monstruos?) se insinuează printre picioarele vânătorilor de noroc zeflemitor. Nu face excepție. Nici nu dorește asta. Vrea să fie acolo, lângă toți acei încrezători în posibilitatea de a înșfăca bani pentru mai multe vieți, dorește să le simtă nerăbdarea, emoția, freamătul interior, să miroasă dorința de a scăpa pentru totdeauna de stresul reprezentat de pericolul zilei de mâine. E un miros tare, amestecat cu mirosurile unor parfumuri scumpe sau cu acela al transpirației.

 – Joc de-o viață, aceleași numere. Am mai prins câte trei, de două ori chiar patru. Nu mă las. Atunci când e vorba despre noroc trebuie să fii perseverent, altfel nu vine.

Bărbatul are peste șaizeci de ani, o mustață albă și un hanorac bleumarin îmbătrânit de atâta purtare. Îi sticlesc ochii, iar mâna în care ține biletul tremură ușor.

 – Unii renunță mult prea repede, asta e părerea mea. Vine o zi pentru fiecare. Sunt convins de asta.

Un adolescent cu șapcă de baseball îl privește sceptic și dă din mână a lehamite.

 – Să-i ia dracu’ pe toți! Nu iese nimic. E o făcătură ordinară în care s-au prins proștii.

Bătrânul cu hanorac bleumarin se înfoaie imediat.

 – Dar mata de ce joci? De ce intri în hora proștilor?

 – Păi ăsta-i șpilul, tataie, te trage ața.

Ața de pe mosor. Da. Numai de ea poate fi vorba. Echilibrul instabil. Roțile ajutătoare. Numerele norocoase. Norocul. Bucățica de cașcaval pe care un șoarece o caută prin labirintul de sticlă construit de un cercetător insensibil care a pus la cale un scenariu absurd. Șoarecele nu știe asta, nu cunoaște o altă lume în afara celei delimitate de pereții transparenți, adulmecă și merge mai departe. E și el perseverent, învață din greșeli, alege drumul care-i va oferi satisfacția de moment. Cândva. Mai devreme sau mai târziu.

– Stați la coadă?

Întrebarea cucoanei cu o coafură pretențioasă îl scoate din labirintul de sticlă al propriilor gânduri.

 – Mda.

Murmurul din jurul său redevine inteligibil, vocile se întrepătrund, cuvintele se învârtesc precum bilele norocoase.

 – Eu joc mai multe variante. Poate…

 – Și dumneavoastră?

 – Doar o singură variantă. Șase numere. Ca să nu spun că nu joc, ca să nu regret la ora extragerii că n-am încercat destinul cu degetul.

 – Soțul meu mă ceartă. Arunci banii pe fereastră, îmi spune, te-ai prostit la bătrânețe.

 – Sceptic.

 – Până peste urechi. Când am să câștig o să rămână perplex.

 – Vă doresc noroc.

 – La fel și dumneavoastră.

Angajata loteriei pare sătulă de atâtea vorbe, speranțe și timp pierdut. Are ochelari cu ramă groasă, demodați, un taior gri-petrol și bluză albă. Mișcările pe care le face seamănă cu cele ale unui automat programat să calculeze și să dea restul. Introduce biletul în aparat, încasează banii, aparatul îl înghite, apoi îl expulzează pe partea cealaltă, validat. Clienții își verifică numerele, câte unul rostește un „Doamne-ajută” înainte de a împături hârtia și de a o introduce, grijuliu, în buzunar. Ca pe o scoică în interiorul căreia se află o perlă.

Alte ore sau zile în care speranța își taie felia cea mai groasă. Planuri de viitor, strategii năstrușnice, pofte ascunse, păstrate în intimitatea de nepătruns a minții. O casă la mare, una la munte, croaziere printre insule exotice, o limuzină cu șofer, șampanie de cea mai bună calitate, adio vin spumant. Poate un iaht, de ce nu?, ceva investiții – neapărat profitabile –, sau mai dă-le dracului de investiții, nici nu e nevoie de ele dacă stai confortabil peste un purcoi de bani, neam de neamul tău n-a visat așa ceva. Visuri. Fiecare jucător iese din agenție gândindu-se că Dumnezeu îi va pune mâna în cap și-i va rezerva un rol fericit în noul scenariu. Niciunul nu concepe să nu câștige până la urmă. Dreptul la speranță nu este garantat prin Constituție, însă nici nu e nevoie de asta. Cine poate fi atât de nenorocit încât să interzică construirea unor castele de nisip?

Afară plouă mânios, o revărsare de umbrele acoperă trotuarul, orașul gârbovit acceptă asediul necruțător al norilor. Scoate șapca din rucsacul pe care îl poartă pe umărul drept, o îndeasă pe cap și îi pare rău că s-a tuns. Ar mai fi putut să aștepte, mai ales acum, într-un octombrie friguros, ciufut, un anotimp-sacagiu care împarte gratuit cantități impresionante de apă. Pe de altă parte, reconsiderând în timp ce se strecoară printre alți trecători, s-a decis de multă vreme să se tundă o dată pe lună. Nu știe ce i-a venit și de unde o asemenea idee, dar respectă hotărârea cu religiozitate, ca și cum de asta ar depinde întreaga sa existență.

Echilibru. Normalitate. Mărunțișuri. O discuție de douăzeci de minute cu Dorel, o privire aruncată Ceraselei. Subiecte insignifiante, glume, întrebări nerostite. Rotițe ajutătoare.

Tricicleta îi revine în minte obsesiv, ca și cum subconștientul ar dori să-i transmită că a omis ceva foarte important și trebuie să revină asupra imaginii. O tricicletă albastră cu dungi albe, o mângâiere părintească, răsuflarea tatălui mirosind a tutun.

(Ce mai faci, tată?)

N-a mai trecut pe la cimitir de câțiva ani, parcă nu îi vine să creadă că spațiul acela dreptunghiular, delimitat de un gărduleț din fier forjat, lasă atâtea și atâtea amintiri să putrezească sub pământul indiferent. N-a înțeles niciodată moartea, viața cu atât mai puțin. În moartea unui om moare o lume necunoscută[1]. Sau moartea ca savoare a existenței[2]. A acelei existențe pe care o savurăm doar dacă învățăm să o apreciem la justa valoare, condiția supremă pentru a repeta în fiecare zi ceea ce Emil Cioran scria în „Lacrimi și sfinți” – Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

Dar, neînțelegând nici măcar viața, cum poți avea pretenția că ai putea să înțelegi măcar ideea de moarte, mai presus de explicația aridă din care reiese că funcțiile vitale își încetează activitatea și cu asta basta? În cazul lui Cioran totul pare atât de simplu… De unde și complicațiile ulterioare printre care slalomează neîncetat cei dornici să-i descifreze, măcar parțial, opera. Să strig și eu precum Ovidius[3]? De ce-aș face-o, totuși? Felul în care mori atunci când se rupe ața contează prea puțin sau aproape deloc – deși Marquez, de pildă, avea o cu totul altă părere[4] -, uneori nici nu ai timp să fii înspăimântat și să conștientizezi că ușa către neființă este larg deschisă. „Să fie lumină!” se transformă intempestiv în „Să fie întuneric!”, nu vei afla niciodată cine te-a plâns, ce s-a întâmplat cu toate acele cărți pe care le-ai strâns de-a lungul vieții și peste filele cărora ți-ai trecut degetele, febril, dând pagină după pagină și capitol după capitol, făcând din noapte zi, alarmat la gândul că ochii îți sunt din ce în ce mai obosiți, ce filme vor câștiga Oscarul în anii următori, dacă a plouat sau nu la înmormântarea organizată în grabă. E drept că există și reversul medaliei – o agonie lungă, degradantă, umilitoare, ca o bătaie de joc a sorții, una care transformă moartea într-un adevărat happy-end pentru tine și pentru cei din jur. Plictiseala își face loc cu coatele și atunci când stai la căpătâiul unui muribund. Sau mai ales atunci, trecând peste ipocriziile aferente, ingrediente indispensabile ale oricărei vieți supusă normalității.

♣ Cristian Lisandru


[1] Conform lui Antoine de Saint-Exupery (Antoine-Marie Roger, viconte de SaintExupéry, n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane), romancier, eseist și reporter francez.

[2] Vezi „Demiurgul cel rău”, autor Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) – filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

[3] „Nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”.

[4] Vezi Gabriel Garcia Marquez, „Dragoste în vremea holerei” – „Nimic nu definește mai bine pe cineva decât felul în care moare”.