Nu-i place ideea de moarte care trebuie acceptată numai fiindcă aduce o teoretică salvare. Izbăvirea. Nu crede în viața de după moarte, un motiv suplimentar pentru ca preoții cu care intră în contact – reprezentanți ai unui Dumnezeu transformat în „sperietoare” de fiecare dată când enoriașii trebuie puși pe coji de nucă, iar asta se întâmplă foarte des – să clatine din cap ca și cum s-ar afla în fața unui rătăcit numai bun pentru a experimenta eventuala „revelație”. „Calea cea bună” îi este recomandată de fiecare dată, discursul este același, aproape că l-a învățat pe dinafară. Siropos, cu accente dramatice pe ici, pe colo, plin de clișee. Seamănă mai mult a fantasmagorie bine întreținută de-a lungul timpului de personaje interesate în urmărirea scopului comun și, oricât de multe vise ar trăi cu ochii deschiși (capitol la care ar putea câștiga, fără emoții, orice concurs de gen), este sigur că nu se va trezi în altă parte după ce va muri, frecându-se nedumerit la ochi și înțelegând, uimit, că trebuie să o ia de la capăt. Nu va începe o altă viață, nu va tremura la gândul Purgatoriului, nu va paria pe Rai pentru a se trezi repartizat în Iad în urma unui proces sumar. Pur și simplu nu va mai fi nimic.

Temându-se de moarte, oamenii își construiesc cu asiduitate și sunt ajutați să construiască himera vieții de apoi. Ei mor, încetul cu încetul, încercând din răsputeri să lase ceva în urmă, să se realizeze[1], să se mintă și să tragă concluzia mulțumitoare că nu au făcut degeaba umbră pământului. Instinctul de conservare are multe de spus în această privință și, ca un orator desăvârșit ce se află, nu se abține niciodată. În viața de apoi, firește, oamenii vor fi mult mai fericiți decât aici, toți nefericiții lumii trăiesc cu gândul acesta execrabil, ridicând ochii spre cer atunci când sunt la ananghie. End of story, să curgă genericul pe ecran, aprindeți lumina în sală, nu vă uitați borsetele pe scaune, mai poftiți pe la noi…

Cafeneaua e pustie. A intrat pe ușă împins de o răbufnire vântoasă și a primit un zâmbet perfect din partea ospătăriței. Nu poate avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, poartă o fustă neagră, scurtă, plus atât de banala bluză albă în stânga căreia, deasupra sânului, și-a făcut culcuș un ecuson. Liliana Surdu, citește dintr-o privire, iar zvârluga îl măsoară din cap până în picioare.

– Plouă de rupe. Cu ce vă servesc?

– O cafea fără zahăr și un J&B. Dacă aveți.

– Cincizeci sau o sută?

– O sută.

– Luați loc la o masă.

Zâmbetul revine pentru repriza a doua, dantură perfectă sub buzele subțiri. Poate prea subțiri, îi trece un gând prin jucăuș prin minte. Zâmbește la rândul său, iar fata se îndepărtează. Pulpe pline, carne tânără, pantofi comozi, fără toc. Nelipsiții ciorapi negri. Unduire ușoară a șoldurilor tinere. Nimic ostentativ.

Se așază lângă fereastră, scoate din rucsac pachetul de țigări și bricheta, apoi îl plasează pe un scaun alăturat. Ploaia ține cu tot dinadinsul să scrie cuvinte misterioase pe geam, dar el nu are niciun chef să le contabilizeze, să le analizeze, să le interpreteze. Privește în gol, către nicăieri, abia înregistrând o melodie ritmată care vine dinspre o plasmă uriașă, prinsă în perete deasupra barului cu pretenții futuriste.

(Bine că am cules via, băiatul mamii… Se scuturau toți strugurii dacă dădea ploaia asta peste ei.)

Își dă seama că nici nu a observat când cafeaua și paharul cu J&B au aterizat în fața sa. Soarbe prima gură din ceașcă și apoi aprinde o țigară. Trage fumul în piept, cu pofta celui care încearcă să fumeze mai puțin și, atunci când o face, savurează fiecare secundă. Cei mai mulți dintre cunoscuții săi au abandonat țigările, mai devreme sau mai târziu, motivele fiind doar două. Scumpirea repetată a țigărilor și teama de cancer pulmonar. A luat hotărârea de a fuma mai puțin – o țigară la trei ore –, măcar pentru a-și oferi iluzia că se poate. Dar sunt multe zile în care aprinde țigara din reflex, încălcându-și fără remușcări programul dinainte stabilit și făcând glume pe seama bolii incurabile care planează, pofticioasă, deasupra mapamondului.

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge,

Oprind vânătoarea mistrețului meu?[2]

Poate chiar un cancer pus pe șotii. Țesuturi distruse fără pic de jenă, fără pic de milă, un harcea-parcea malign care nu-și poate face de cap decât în trupul tău, fără să aibă amabilitatea de a plăti chirie. Un musafir nepoftit, malefic, un fel de artist neînțeles care sculptează abstract sub un microscop uriaș. Subiectul habar nu are, râde, bea, fumează, mănâncă sănătos sau înfulecă la fast-food, citește sau aleargă după fuste, nu știe ce i se pregătește. Celulele se destrăbălează, orgia ajunge la apogeu, orice încercare ulterioară de reinstaurare a liniștii interioare – costisitoare până la absurd, de altfel, oare câți își pot permite tratamentele acelea „minune” care nu fac altceva decât să prelungească agonia? – este sortită eșecului.

J&B-ul alunecă pe gât, fierbințeala din stomac îi face bine, iar el trage încă un fum și îi zâmbește fetei care-l privește de la bar, sprijinită într-un cot. Îl întreabă din priviri dacă mai dorește ceva. Îi face semn că nu.

Deși o porție din Elixirul Tinereții ar putea să fie tentantă. Două-trei sute de grame, plus garnitură de Fericire Necondiționată. Ceva optimist la desert, multă frișcă și fructe de pădure, apoi încă o țigară. Și încă una. Pasărea aia neagră mai poate să aștepte. Sau să-și așeze cuibul în altă parte.

Ploaia nu dă semne că ar intenționa să se oprească, trotuare pustii, vânt tăios. Nu-i vine să plece. Fumează fără să mai dea voie gândurilor să se zbenguiască pe sub frunte, iar plasma o aduce mai aproape pe Indila. HD. Dernier dance.

♣ Cristian Lisandru


[1] Vezi Octavian Paler, „Un om norocos” – „Ce înseamnă a te realiza? A-ți închide destinul. Ca pe un cerc. Ești realizat, cu alte cuvinte poți să mori”.

[2] Vezi Ștefan Augustin Doinaș – „Mistrețul cu colți de argint”.