Fiecare picătură, o poveste…


Se simțea împlinit doar iubind-o pe ea. Își savura povestea de dragoste ca pe un Armagnac maturat în butoi de stejar negru, încercând să perceapă în profunzime gustul și aroma spectaculoasă a fiecărei zile, bucurându-se, descifrând tainele tuturor săruturilor pătimașe și ale îmbrățișărilor care eliminau din ecuația temporală tocmai factorul timp, lăsându-se pătruns de „apa vieții veșnice” și mulțumind unei divinități invizibile/intangibile – uneori o percepea în mod misterios, o simțea aproape de el, chiar umanizată excesiv de scriitorii lumii care nu au dorit altceva decât să înțeleagă, la rândul lor, cât mai mult din ceea ce însăși lumea înconjurătoare le aducea sub ochi în clipele lungi de reverie – pentru desfătarea cotidiană de care avea parte.

O iubea și își imagina drumul neguțătorilor olandezi care navigau în susul râului Garonne pentru a negocia cu podgorenii Gasconiei, într-un Ev Mediu tulbure și prizonier al cutumelor nemiloase, vedea cu ochii minții butoaiele de stejar, afuma lemnul împreună cu meșteșugari fără nume, pășea cu evlavie în distilerii ascunse sub bolți de piatră, apoi – fremătând într-o nerăbdare care-i tulbura peste măsură simțurile – răsfoia file de timp și își turna câteva picături de dragoste în pahar, lăsând trupul să se zvârcolească, înfrigurat, în așteptarea elixirului binefăcător.

O iubea și traversa secolele cu impetuozitatea unui călător nativ. Se bucura de ea așa cum se bucura de ispitele unui han înfipt la răscrucea istorisirilor cavalerești și își culca fruntea pe trupul ei atunci când, mânat de un apus pictat în roșu voluptuos, simțea nevoia de a ațipi, fericit, la umbra tăcută a altor vise.

Fiecare picătură, o poveste. Fiecare poveste, o altă picătură din viața sa…

♣ Cristian Lisandru


Rochia albă a înserării


Nu-și mai dorea decât să întâmpine înserarea ghemuită în scaunul acela de lemn pe care îl primise drept moștenire de la mătușa trecută în neființă cu doar o săptămână în urmă. Îi fusese aproape de suflet încă din copilărie, în ciuda insistenței adeseori supărătoare cu care se străduia să-i pună viața în ordine fără a-i cere părerea. Și, își aducea bine aminte, într-una din zile – o lună, două, cât să fi trecut de atunci? – îi ceruse imperativ ca după moartea sa să se îmbrace neapărat în alb și să lase doar amintirile frumoase în jurul său.

 – Te voi bântui fără milă dacă plângi, dacă te îmbraci în negru, dacă îți reamintești cum te boscorodeam ca o năucă sau dacă vei fuma două pachete de țigări pentru a-mi cinsti memoria. Ți-e clar?

Făcuse pe sclifosita:

 – Un pahar cu vin roșu este permis? Măcar unul…

 – Nu, fată. N-am de gând să merg către lumea cealaltă cu un damf de alcool pe urme, păstrând în minte imaginea cețoasă a nepoatei care bea pahar după pahar doar pentru a uita, câteva ore, de tot și de toate. Am încercat rețeta, te asigur că nu funcționează, în dimineața următoare e și mai rău. Plus durerea de cap, ca o bomboană pe colivă. Și-așa plec cu regretul etern că nu te-ai măritat încă și îți depeni singurătatea în tăcere, ca o călugăriță îndepărtată prea devreme de cele lumești, plăcute ochiului și cărnii…

Oftă. Apoi zâmbi. O călugăriță pândită de frigiditate, îmbrăcată în rochie albă, ascunzându-și cearcănele în spatele unor ochelari de soare, înfiptă într-un scaun de lemn din care, altădată, o mătușă îmbrăcată elegant – indiferent de oră sau de anotimp – mă invita (insista) să privesc viața prin ochii ei.

Își sprijini bărbia ascuțită în mâna dreaptă. Cele lumești… Și un mândru cavaler modern, peste măsură de distrat – vreun împrăștiat nativ fără șanse de vindecare –, rămas în pană pe undeva sau rătăcit pentru totdeauna în încercarea disperată de a urmări cu scrupulozitate sfaturile gps-ului… Pe unde umbli, Ulise în blugi?

Ar fi vrut să fumeze. Să aprindă țigară de la țigară. Să pufăie fără încetare, făcând în ciudă plămânilor. Și ar fi vrut să scoată din dulap sticla cu vin roșu, să toarne în pahar până la buză și să-l dea peste cap. Apoi să-l umple din nou și să verse câteva picături pentru aceea care nu mai era. Se abținu. Da, în noaptea asta nu voi fi bea de supărare, nu voi fuma de supărare, voi fi doar atât de singură încât mă voi îmbăta strașnic cu gândurile mele de călugăriță împăcată cu soarta și voi trage în piept fumul nociv al unor mărunte iluzii.

Iar înserarea care se strecură pe străduțele înguste ale târgului, insinuându-se hoțește pe lângă ziduri și oameni fără nume, o descoperi în același scaun, cu ochelarii de soare pe nas, și îi mângâie fruntea, înfiorând-o ca și când ar fi fost atinsă de un iubit apărut de niciunde...

♣ Cristian Lisandru


De-ale chefliilor – ”Loteria bonurilor, Sisif și fengșuiul”


  •  – Jucăm la loteria bonurilor, Sandule, intrăm și noi în horă, spargem evaziunea în bucăți, avem și noi bani de concediu, ne ducem la plajă și ne perpelim ca micul pe grătar. Bere de la gheață, freșuri de citrice, înghețată pe băț, toplesuri și vise erotice. Plus că vom fi cetățeni onorabili, cu grijă pentru soarta țării.

Gore își privește prietenii cu bucuria celui care tocmai a stat la taifas cu Dumnezeu și a aflat că evoluționismul e doar o cacealma pe care fraierii au luat-o în seamă. Apoi înșfacă halba, o privește drăgăstos și soarbe însetat. Gicu dă să arunce o replică usturătoare, dar Sandu Șpriț i-o ia înainte:

 – Ăsta e răspunsul meu pentru tine, Gore. Pentru tine, pentru guvern și – în special, cu dedicație și dizgrație – pentru șmecherul ăla de la finanțe. Ăla cu părul alb de-i zicea Băsescu discotecar. Chix. Fără rezerve.

 – Adică tu ții cu evazioniștii?

 – Doar n-o să țin cu statul, ești căpcăun? Și să mă anunți atunci când vor smulge evaziunea din pământ prin concursuri pentru proști. Fac cinste cu repetiție și fără număr. Și-așa fac cinste, că te cunosc de-o viață, însă în ziua aia voi fi și mai fericit decât azi. N-ai decât să iei bonul și să te duci cu el la fisc, e o țară liberă, prostia face și ea parte din decor. Trebuie să completezi formulare, să stai la coadă, vin din ce în ce mai mulți câștigători, premiul se-mparte, banii îi iei peste vreo trei luni.

Gore desface încă un nasture de la cămașa cadrilată, fiindcă primăvara dă semne că vrea să se implementeze fără drept de apel și își cere, atmosferic, drepturile.

 – Mă dezamăgești, Sandule. Am avut mare încredere în tine și în viziunea ta despre lume și viață, întotdeauna te-am privit ca pe un guru al cârciumii. Dar până aici, s-a terminat. Nimic nu-ți convine, nimic nu-ți mai place.

Cu paharul în mână, Sandu mustăcește și o ține pe-a lui.

 – Cu ce te ajută statul, Gore? Cu taxe, cu impozite, cu stres, te duce cu fofârlica, te poartă de colo-colo, ia tu de-aici ca să-ți iau eu pe dincolo. Japcă pe față.

 – E căpușat, nu mai are putere, moare cu zile…

 – O să vărs o lacrimă la înmormântarea lui, ce-am avut și ce-am pierdut…

 – Ești nemilos. Și crud.

 – Sunt realist, Gore. Îmi văd de viața mea lipsită de satisfacții și plină de vicii mărunte. Statul îmi ia, nu-mi dă. Toată viața am plătit taxe și impozite ca să ridice statul fabrici și uzine. Ieri erau, azi nu mai sunt. Statul e pofticios. Mă stoarce, mă suge, mă tracasează fără milă, mă împachetează în facturi, mă pune direct în dric. Și tot eu trebuie să plătesc și dricul. Nici nu mă interesează dacă o să-mi stea bine cu mâinile pe piept atunci când voi scăpa de griji. Mă-mbracă nevasta în costumul de ginere, dac-o fi în toane bune merge în Obor și-mi ia o cravată cu model, pantofi găsește în debara, că merg mai mult în adidași și sandale. Să nu aduceți coroane, e păcat de flori. Mai bine câte-o damigeană.

Gicu se lasă pe spate, afișând o dezamăgire evidentă.

 – Ați dat-o-n chestii funebre, nu-mi mai place de voi. Suntem în cârciumă. Sau ați uitat? Eu o să fiu vesel și pe năsălie. Vreau să râdă lumea, să bea, să mănânce și să asculte muzică lăutărească. Popa ăsta al nostru o fi de acord cu așa ceva?

 – Aranjează el cu văduva, nu-ți face probleme, popii se orientează rapid în funcție de împrejurări mai mult sau mai puțin spirituale. Atâta vreme cât nu trebuie să dea chitanță. Important e să fie clientul mulțumit și să se adune bani la cutia milei. N-o să fie cu bon, deci nu merge la loteria bonurilor dacă participi la o înmormântare. Dacă o mai fi până atunci aiureala asta cu loteria. Că nu suntem în stare să organizăm ceva ca lumea.

 – N-avem fler, Sandule.

 – N-avem ceva-n genetica din dotare, asta e clar. Ne lipsește ultima verigă. Urcăm pe o scară și, la un moment dat, lipsesc niște trepte. Dăm să ne aruncăm către înalturi, picăm în nas. Și tot așa. Iar o luăm de la capăt, iar șutește cineva treptele către fericire, iar sărim, iar ajungem în țărână.

 – Ca Sisif.

 – Cine?

 – Era unul care împingea un bolovan. Nu-i ieșea pasiența, dar nici nu se lăsa. Insistent. Perseverent. E dat ca exemplu atunci când se vorbește de munca-n zadar.

 – Poate era angajat la stat, îi mai trecea și lui timpul până la chenzină. Nu venea nimeni să-l ajute, n-avea pretenari? Uniceful, drepturile omului, drepturile pițigoiului stresat, drepturile șarpelui Ka? Unde erau toate organizațiile astea care spală bani la greu și lipesc afișe pe toate continentele?

 – Prietenul la beție se cunoaște. Când e cu necazuri sau cu muncă fizică nu mai dai de el, dispare de zici că nici n-a fost.

 – Gicule, exagerezi. Nu te-am ajutat când ai vrut să muți șifonierul pe alt perete? Că nu știu ce-ți venise…

 – A vrut nevastă-mea fengșui d-ăla, îi pica mai bine în alt loc. Nu știu dacă știți, dar într-o casă trebuie să știi cum să manipulezi energiile. Dacă nu știi ce să faci cu ele, te halesc alea negative. E complicat subiectul, încă nu m-am dumirit. Dar cert e că de când am mutat șifonierul nu-mi mai găsesc vreo trei cămăși de-mi plăceau foarte mult. Plus niște șosete și niște pantaloni. Le-o fi disipat fengșuiul. Poate erau negativiste.

 – Bați câmpii, te-ai prostit la bătrânețe. Cu energie sau fără energie, șifonierul tot nu se muta singur. Și n-am venit eu și cu Gogu în ajutorul tău? Că ți-am zis amândoi să iei șifonier modern, îl demontezi și-l montezi unde vrea mușchiul tău. Tu nu și nu, că alea vechi sunt mai trainice, că lemnul era lemn, că aveam meseriași și acum avem numai ageamii de pe alte meleaguri, că aducem mobilă proastă pe bani grei, că mobila modernă se rupe sub tine când ți-e lumea mai dragă, că nici nu se mai poate repara, numai d-astea fredonai…

 – Păi nu-i așa, Sandule?

 – Trainice și grele de zici că au plumb în ele. Fără boarfe, dacă lași și boarfele nu-l mai muți nici cu macaraua. Dar plecasem de la teoria ta cu prietenii. Se cheamă că noi n-am venit numai la șpriț. La șpriț am stat pe urmă, că aveai vin din Moldova lui Ștefan cel Mare și curgea la vale de ziceai că s-au rupt digurile din cer.

 – Voi sunteți excepția care confirmă regula. Da, că mi-ai adus aminte și m-au podidit amintirile. Bun vin. Eroic, chiar. N-am mai luat de-atunci, dar o să-mi notez pentru anul ăsta, niște lei pentru matoleală tot găsim. Mai ciugulim ceva sau stăm pe uscat?

Sandu Șpriț pocnește din degete și comandă încă un rând – două halbe și-o Tămâioasă Românească. Apoi îi face cu ochiul lui Gore.

 – Eu beau vin și voi beți bere. Voi cu halba, eu cu sticla, de-aia sunt mai beat ca voi atunci când plecăm. Nu-i corect.

 – Bea și tu bere, că nu te-ai scăldat în Tămâioasă. Sau fă o petiție. Are statul funcționari care sunt plătiți ca să ia în seamă toate reclamațiile.

 – Zău, Gore? Ne-am trezit peste noapte în alt stat și eu nu știam? De când se rezolvă reclamațiile la minut? De când cu loteria bonurilor fiscale? Îți iese ceva la afacerea asta cu lăudatul statului sau ești voluntar?

Gore nu apucă să răspundă. Gicu ciocnește halba de-abia adusă și face pe întristatul.

 – Loteria ca loteria, totul e ca înainte, nimic nu merge, parcă stă treaba-n loc. Dar uite că vine întâi de mai și Udrea nu mai iese de la mititica. Parcă-mi lipsește surâsul ei tulburător, primăvara e mai puțin blondă decât altădată.

 – Nu-i nimic, a ieșit Bica. Tulburată și ea. A ieșit Cocoș, au ieșit toți ăia de-au dat pe goarnă la procurori. Udrea e cu omerta. Se sacrifică pentru ăla de-a propulsat-o, suferă, tace și înghite meniu de arest. Îi pun ăia lampa în ochi, tot degeaba, nu scoți nimic de la ea. Dar eram pe altă lungime de undă, de ce-ai dat-o din lac în puț?

 – Sandule, mă întreb și eu ca prostul dacă la ea în celulă o funcționa fengșuiul. Ce ziceți?

 – N-are șifonier pentru garderobă, așa că tot degeaba. Vai de energiile ei pozitive și negative, măcar să se fi anulat unele pe altele… Dar mă îndoiesc.

♣ Cristian Lisandru