Noaptea curgea năvalnic pe umerii ei, răcorindu-i fierbinţeala, alunecând pe sâni, pe coapse, pe pulpele fragede. Rochia roşie, părăsită, tânjea după atingerea pielii catifelate, însă femeia era indiferentă. Dorea să înoate la lumina lunii, îndepărtată de mal, de gânduri, de petrecăreţii care rămăseseră la mese şi goleau paharele. Lacul sclipea. Perspectiva încântătoare a unei vieţi lacustre îi făcu imediat cu ochiul. Degetul mare al piciorului drept atinse apa călduţă. Îl cufundă încet, lăsându-se trasă în adânc, împlinindu-şi dorinţa de a ajunge, fericită, în altă lume.

 ♣

Predispus la îndoieli permanente, se contorsiona mental, în fiecare zi, într-o încercare aproape inumană de a salva ceea ce ştia dinainte că nu poate fi salvat. Urmărea posturile de ştiri, agresând telecomanda, iar fiecare talk-show îi demonstra, o dată în plus, că lumea merge într-o direcţie greşită. Pufnea nemulţumit şi aprindea altă ţigară. Într-o zi, păstrându-şi deziluziile în fiecare buzunar, îşi dădu întâlnire cu o femeie pe care dorea să o cucerească, numai că urcă în alt autobuz şi, până să-şi dea seama, rată întâlnirea.

 ♣

Din copacii falnici care umbriseră casa copilăriei rămăseseră trei buturugi mari. Prin şanţul năpădit de buruieni înalte – se strecura anevoie pe sub podişca dezmembrată – curgeau şiroaie de lacrimi nevăzute. Gardul, cu şipcile putrezite, îşi pierduse mândria verticală şi se apleca ameninţător către uliţa prăfuită, iar banca din dreapta porţii dădea senzaţia că intenţiona să o pornească pe un ultim drum, plictisită de aşteptare, mizând pe ajutorul gravitaţiei. Oftă. Apoi spuse bună ziua unui trecut din care până şi amintirea părinţilor îl privea fantomatică.

 ♣

Trenul cădea printre nori, fiecare vagon încerca să se desprindă din trupul metalic, tampoanele se loveau unele de altele, înspăimântate, parcă doreau să se macine înainte de impactul devastator, era un om la o fereastră, degetul său scria pe geam că orice cădere se încheie atunci când deschizi ochii şi auzi ceasul deşteptător, chiar şi controlorul renunţase să mai ceară bilete, iar trenul sfâşia aerul, rămânea în urmă fumul locomotivei, dar este posibil să discutăm acum doar despre un paradoxal siaj al unor gânduri absurde.

♣  Cristian Lisandru