…sunt o picătură scursă de pe streaşina ruginită a lumii. Strâng în mine patimi comprimate, înveşmântate într-o peliculă transparentă, şi am gust amar de efemeridă prinsă ireversibil în menghina unui univers abstract. Privesc către punctul terminus al călătoriei mele, de la înălţimea speranţei sortită imortalităţii, iar singura dorinţă este aceea ca legea gravitaţiei să-şi ia măcar pentru o secundă un concediu binemeritat. Nu mă sperie prăbuşirea inevitabilă, nici accelerarea anticipată… Îmi place întârzierea, mă incită preludiul căderii.

Pământul mă atrage ca un magnet, oferind cel puţin iluzia unei revelaţii la contactul cu trotuarul ordinar, o spargere instantanee în particule de patimi care vor trăi fericirea eliberării totale. Cel puţin aşa cred. Acum, când streaşina ruginită a lumii se retrage din spatele meu pentru a-mi oferi dreptul la contopirea naturală cu pământul rigolei. Patimile strânse vor hrăni rădăcini de viaţă nouă, reîntruparea mea în verde crud fiind deja o certitudine ce înspăimântă în aceeaşi măsură în care şi atrage…

Mergea cu paşi repezi prin ploaia caldă. Uitase să ia umbrela – rămăsese agăţată în cuier, o îmbufnată colorată fistichiu – şi îşi simţea şuviţele ude ca pe nişte şerpi de apă ce-i biciuiau obrajii. Ridică ochii spre cer şi deschise gura. Poate pentru a protesta împotriva aversei, însă nimic nu poate fi sigur din acest punct de vedere. Picătura venită de nicăieri îi atinse limba. Avea un gust ciudat pe care nu-l putea identifica, dar îi provocă imediat o plăcere neaşteptată şi… controversată, o plăcere străbătută ciudat de frisoanele unor tristeţi diluviene aproape imperceptibile…

Atunci gândi pentru prima oară în viaţa ei că fiecare picătură de ploaie care se îndreaptă către pământ poate închide în ea, sub o peliculă transparentă, gustul unei alte lumi. Şi râse în hohote, ca o nebună, în timp ce un bărbat înfăşurat în impermeabil se trase din faţa ei, bombănind…

♣ Cristian Lisandru